Cu munŃii de cristal şi alun.
Iradiază sorii albi, cîrid doi, cînd patru,
Terasele de ape vii fn amfiteatru...
Grădinile Semiramidei, lateral,
Din răsărit pîn' la apus, în sus de val.
Azvîrle orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spiralele de stele...
Cînd evantalii latescente trec domol,
Ca reci comete dincolo de gol.
Făşii de lumină caută gîndind
Sfîrşitul lumii. Rar se sting şi se aprind...
Aşa era... aşa era întîiul ceas.
De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.
PARAFĂ...
Marea crîncenă de plumb visează salbe
Şi resoarbe înveninată spume albe.
Pe deasupra-i sîrma-ntinsă între munŃi,
Pentru paşii mei alături, şi mărunŃi.
Doamne, din ce gropi, din ce canal,
Mă azvîrli ca pe un cadavru, sideral,
Ce descrie cu picioarele lipite
Traiectorii în ocol, de monolite?
Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaŃii
Către mine, flămînzite constelaŃii...
Sorii noi au nimburi tari de sfinŃi. Eu trec
Ca o pasăre salvată de înec.
Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi...
Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?
- Ce-a fost asta, ce s-a întîmplat … ? O ceartă ?
Se gîndeşte fără o singură încreŃitură a frunŃii.
- Era, nu ştiu, cam a atreia zi de Paşti… Ba nu… nu… că în toate trei zile de Paşte fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, un tip de la « Banca Generală ». Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, şi stătuse de vorbă cu Valeria…
Mai jucau tabinet, mai mîncau cozonaci aşa … ca de Paşte… El ştia că sunt la Ńară la Bîrlad şi că viu miercuri dimineaŃa. Şi cum m-am întors, s-a şi înfiinŃat la noi… de nu mai puteam scăpa de el. La 1 trebuia să vie grecul să mă ia la masă… Şi Ladima nici nu se gîndea să plece… Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu bănuiască… Ştii, nu mai vream să mai facă iar scandal… I-am spus că că mi-a fost tare dor de el… l-am sărutat … I-am spus că tare aş vrea să mergem împreună la cinematograf … Că acum să
mă lase, că sunt obosită ! Uite … adorm de-a-n picioarele… Vino la 4 şi jumătate la
« Lux »… aşteaptă-mă în hol. El a primit fericit… Mi-a sărutat mîinile… Era foarte vesel ! Dar ca naiba eu am uitat de el şi nu m-am dus la « Lux »… Ba a fost şi mai
boacănă … Pe la 5 m-am dus să-l iau pe Micropolu de la bancă, pe Smîrdan, că lucra şi după-masă… Am ieşit de-acolo amîndoi abia pe la 6… şi tocmai căutam o trăsură prin dreptul « Lux »-ului, n-aveam nici o grijă de Ladima, că îl credeam plecat de mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aştepte un ceas şi jumătate. Ei bine, era acolo… se plimba prin faŃa cinematografului… Cînd m-a văzut la braŃ cu grecul i-a venit rău… a venit de-a dreptul acasă. Nici nu putea vorbi de atîta suferinŃă… A stat vreo două
ceasuri , la masă în sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă… Valeria a încercat să-i vorbeacă, dar n-a răspuns nimic… Ei i s-a părut la început că plînge, dar zice că nu plîngea… Sta aşa, cu fruntea în palmă, trist şi gîndea … Pe la 8 a plecat şi abia atunci i-a spus Valeriei : « Am văzut-o pe Emy cu un domn la braŃ ». Zice că a plecat, surîzînd singur, ca un nebun. Atunci eu i-am scris a doua zi un bilet, rugîndu-l să mă scuze că
l -am făcut să aştepte şi să sufere … Ăsta e răspunsul lui.
Dar nu face nimic, Emy… găsesc că aşa trebuie să se întîmple… Eşti prea bună că teinteresezi dacă sufăr… Fii liniştită… De altfel, ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu… să maifiu în stare de iluzii… Să te mai iubesc… Dar asta nu mai e cu putinŃă, deşi îŃi pîndesc poarta şigesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaŃa aşa cum îmi e, după tine… Emy, ceea ce simt pentrutine nu e nici dragoste, nici ură… E ceea ce simte somnanbulul pentru lună…
Încolo nimic…
G.
