- Eşti o mizerabilă ... Acum înŃeleg mai bine ca oricînd. Eşti cu adevărat ... Dar ce nu m-a făcut: tîrîtură, tîrfă... Eeee ! Eeee ! Cînd am văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua... Cînd m-am uitat o dată la el şi cînd l-am repezit.
- Ia ascultă, domnule Ladima... domnule Ladima... şi Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule ? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atîta ?... Auzi, asta-i bună...
Da ce, dumneata ai plătit chiria aci ? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire ? ...
Şi pe urmă i-am arăta tuşa, scurt... Te rog ieşi afară... A început să urle iar ... bălăbănind mîinile.
- De plecat am să plec... Atîta neruşinare m-a săturat. ÎnŃelegi, m-am săturat... M-am saturat... Mi-² silă... Mă sufocă dezgustul... Şi încă din prag, urla furios... „Mi-a silă!...” Am coborît repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte... dar nu s-a luat după mine... A luat-o mergînd furios spre dreapta...
A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid, domolit şi pocăit, ca un cîine cu coada între picioare ? Pe Ladima !... Ea bună, l-a primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumînd pînă pe la cinci, cînd am venit eu. Ei, ce era să fac ?... Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră... pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat.
Povestea atsa pune între mine şi existenŃă ca un soi de catifea care împiedică orice contact şi control. Îmi aminteşte organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atît de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaŃă, la doi paşi de noi... Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine.
Emy dragă,
Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tînărul gazetar... Lasă atunci pe mîine,Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Imt că se macină ceva în mine. Steaua vînătorilor asta nuar fi o greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le primesc de afară trebuiesă le refac în întregime... tot eu o corectez, eu o paginez... Trebuie să răspund şi la corespondenŃape care o trimit cititorii... Şi pe ce drumuri de viaŃă şi de moarte e gîndul meu cînd tai un di ca să
pun un de... Sunt obosit... Am şi acasă plictiseli... Nu ştiu dacă am să rămîn, pentru că atît cîtîmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi... Aş vrea să introduc o cronică dramatică,deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. în orice caz, lanevoie, cumpăr şi tot mă duc... Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul... îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat... nu e nimic... nimic, Emy... Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două
luni încoace:
Des serpentes gtants divoris par depunaises.
Cu astfel de „oameni" lupta e zadarnică...
Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate... Nu cred că sunt aşa cum mă
văd ei... Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cucare nimeni nu are ce face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care seresoarbe, descompusă, ca o otravă.
Cu bine, Emy, draga mea.
G.
P.S. -Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata... Trec mîine să Ńi-i aduc.
ÎnŃeleg, intens, ca un şurub răsucit în gîndul meu, că va trebui, cu orice preŃ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.
Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să cîştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinŃez barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gîndul acesta şi mă , descurajează... Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia... O dată da, căci vin ameŃit de pe drum de imaginea care mă
obsedează şi, oricît de mediocră, întîia ei îmbrăŃişare nu mă dezmeticeşte decît aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.
Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. în anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseŃe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mîinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urîtă. Nici un moment carnea nu atîrnă pe ea, căci e tînără. Sînii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puŃin baza... Pîntecele nu coboară brusc, cînd se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămîne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu cîteva ocoluri de gutuie, însă şi care se suge puŃin în dreapta şi în stînga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte întra-alta, ca un arc de paranteză
culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e perniŃa de carne triunghiulară, care precede cei cîŃva cărlionŃi de mătase blondă ai feminităŃii ei. Acolo, încă, are o frumuseŃe proaspătă de blondă grasă... E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decît doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.
Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tîmple. Orbitele ei sunt fără adîncime. Ochii mari, sus, sunt despărŃiŃi, cu o îndoire, de sprîncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducînd la minimum pleoapa. O frumusŃe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care Ńine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă gîndesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.
Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracŃiei”... Ca şi cînd misterul unei femei iar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum ? să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea ? Atunci dispare şi feminitatea.
Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decît zeci de femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viaŃa lui poate judeca astfel, şi mai ales numai ce care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Astfel ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un
colan în jurul gîtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sătură mîna cu emoŃie.
Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai puŃin considerate decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decît îmbrăcată cau i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, pe plajă se flirtează întocmai ca întrun salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie, ca şi în costum de stradă, după întîiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După cîteva zile mai ales, cînd căldura animală, a pielii virgine ca să zic aşa a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă proaspătă şi lîncedă (căreia protecŃia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrînd în ea acea căldură animală, care e ca o respiraŃie vie a feminităŃii) se îngroaşă şi se înăspreşte puŃin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă
raporturile sunt cu o abstracŃie mai mult sau mai puŃin totală de el; căci rămîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienŃă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.
Aşa-zisele băi reci în lac au despărŃăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbaŃi şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai ales datorită soŃilor care caută să-şi regăsească soŃiile, despărŃirea încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îŃi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ti scapă, şi identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără
mister", cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viata dintr-o staŃie de mare e absolut la fel cu viaŃa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraŃie, emoŃie, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa.
Nudismul nemŃesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor.
Flirt ar fi pentru francezi şi tigănie pentru Ńigani, cum e şi cînd sunt îmbrăcaŃi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).
Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităŃi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desfiinŃeze printr-o educaŃie contrară, tratînd amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit pînă acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanŃă prin educaŃia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă...
Dar doi inşi pe o plajă, în care e o învălmăşeală de picioare şi mîini, se gîndesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiŃi de ceilalŃi, care rămîn tot atît de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gîndit şi au şi creat o nouă
realitate.
Iubirea este preferinŃă şi, posedată - după regulament - de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gînd şi să surîdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat şi recunoştinŃa înduioşată
pentru asta. Căci dacă preferinŃa însăşi poate fi interzisă, gîndul preferinŃei scapă
oricărei oprelişti. Mai mult decît atît nu e necesar pentru iubire. În timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizaŃi de noroi, neraşi de o săptămînă, sleiŃi, la un conac de pe IalomiŃa. O doamnă a improvizat o masă... NemîncaŃi, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra farfuriilor... Asistam, privind, să termine ei, ca să mă
servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simŃit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. Mi-a surîs înŃelegător şi i-am răspuns zîmbind. Mi-am aprins o Ńigară şi am renunŃat aproape. După masă, cum se mai schimbau cîteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mîncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-Ńi prepare ceva..." Şi am mîncat în camera ei, unde am rămas pînă dimineaŃa. E un raŃionalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştini chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gîndirii.
