Nu înŃeleg de ce te-aigrăbit atît să-mi trimiŃi cărŃile împrumutate... îmi făcea plăcere să leştiu la d-ta... Dacă vrei altele, oricînd, toată mica mea bibliotecă îŃi stă la dispoziŃie... Ştiu că

niciodată cărŃile pe care le iubesc atît nu vor fi în mîini mai bune, mai îngrijitoare si atît deiubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul,

George Demetru Ladima

- În septembrie, cînd ne-am întors, Valeria, care împrumutase nişte cărŃi de la el -

nu le-a citit, că nu i-a plăcut nici una - i le-a trimis înapoi... Despre mine nu spunea nici un rînd, nici n-o întreba niciodată... Aflase şi el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca şi logodită...

- Arghiropol era un societar al teatrului? Nu l-au scos la pensie? Aşa auzisem parcă...

- Da, şi a stat la noi în casă vreo două săptămîni... Decît să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanŃi găsesc eu cîŃi vreau... (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat „complezent".) Arghiropol a şi stat aci, vreo trei săptămîni... Ladima ştia... cînd ne întîlneam pe stradă, mă saluta foarte rece şi aşa...

foarte demn... Că nu mai venea nici la noi... Ii spusese Valeria că m-am logodit şi că de Sfîntul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare... La National, însă, tot n-am mai putut să intru... Nici Nae Gheorghidiu nu putea face nimic, că acum fusese scos de la minister şi îl atacau mai toate gazetele.

Domnişoară,

Am publicat astă-vară în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadenŃa teatrului romînesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în generaŃia tînără, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotărît să facem o grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium. Un tînăr regizor, Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin, va pune în scenă. înainte de spectacol vom Ńine conferinŃe arătînd ce vrem. Sunt nădejdi mari că vom revoluŃiona în întregime teatrul romînesc învechit, rămas la formule vulgare, bulevardiere. Cea dintîi piesă pe care o vom juca va fi învierea lui Tolstoi, întrun singur decor, cu proiectoare şi recuzită modernistă... Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei şi, după oarecare discuŃii, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, s-a căzut de acord. Pe bărbat îl va juca un tînăr absolvent al Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoşti, pentru că se spun despre el lucruri extraordinare. V. I. Stefanovici, unul dintre cei mai reputaŃi esteŃi de la noi, va vorbi despre Tolstoi şi regia lui Gordon Craig. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată în perdele cenuşii, iar scena transformată.

G. D. Ladima

- Deşi nu plăteau nimic şi ştiam eu cît timp se pierde cu repetiŃiile, am primit...

Venea şi el, în fiecare zi, la repetiŃii, sta într-un stal în întunericul sălii, şi-mi vorbea foarte politicos. îmi plăcea mult mai mult aşa cum se întorseseră lucrurile. Miroseam eu cîteodată că trece anume pentru mine pe la uşa regizorului.

- Şi s-a jucat spectacolul?

- De vreo trei ori... Am aci şi critica...

A coborît si a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse ziare... Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea încercări si spunea că singura care a înŃeles rolul a fost domnişoara Răchitaru, şi de DimineaŃa, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu şi remarca în treacăt pe domnişoara Răchitaru, „care a fost în rol", toate celelalte critici mai mărunte vorbeau, aşa, călduros despre spectacol şi rînd pe rînd arătau că mai ales în scenele de beŃie, Maslova a domnişoarei Răchitaru a cutremurat sala... „Are un temperament copleşitor, scria unul dintre critici, şi Teatrul National a făcut o greşeală de neiertat concediind-o." Mai erau cîteva reviste, mici probabil, pe hîrtie velină, care cereau ca neapărat să se încredinŃeze un teatru permanent lui Doriadi.

- Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la NaŃional, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol... care, după ce stătuse trei săptămîni în casă

la noi, rupsese logodna... Şi încruntînd, prea puŃin, centrul de întîlnire deasupra nasului, a atîtor linii caligrafice: Iar intrigi şi anonime... că ştii cum e acolo!... A aflat şi de falimentul băncii...

- Ce faliment? întreb uimit. Emilia se învineŃeşte, se agită toată.

- Să nu mai vorbim. Pungaşii de la „Banca Gompos"... Mi-au mîncat un milion... Că

tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Măria... Că mereu ziceam să ne mutăm... Acum!... şi îşi freacă vertical palmele desfăcute, cum ar toca banii cu două

talgere de fanfară, în semn de „adio".

Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit şi mult mai oblic, fără titlu.

E peste puterile mele... Trebuie să-Ńi scriu... Trebuie să-Ńi vorbesc... Pînă mîine seară

trebuie să se întîmple ceva, pentru că mi se rup zăvoarele minŃii... De trei luni îndur o suferinŃă

care întrece puterea de rezistenŃă a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare sirăbdare... Orice, Emy... dar vreau să fiu iar lîngă tine... Să te aştept jucînd tabinet cu Valeria...

Mă cuprinde nebunia, mi separe dintr-altă lume posibilitatea pe care o aveam de a-Ńi auzi paşiipe scară - oricît de tîrziu - de a te vedea intrînd pe uşă, scoŃînd pălăria cu mîna stîngă şi aşezînd-o peste mănuşi.

Să privesc, sprijinit în coate pe faŃa de masă cu pătrate albe şi roşii, obrazul tău rotund şirumen, cu ochii mari verzi. Să ne certăm... să spui ce vrei... Sunt cel mai nenorocit dintreoameni, Emy, cînd sunt departe de tine. PrezenŃa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă partea mesei, în sufragerie, în aceeaşi încăpere, fie şi într-o sală de spectacol, mi-e mai necesară caunui morfinoman doza lui zilnică.

Cel puŃin înainte te puteam aştepta... Sufeream atîta... Azi pînă şi aşteptarea aceea, acumcînd de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Re-dă-mi-l... Pe lumeaaceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaŃă de umilinŃă, mizerie şi suferinŃă.

George Ladima

Nu pot să întreb, decît după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi de deznădejde, cu toate că surîd.

- Ce i-ai răspuns?

- M-am sfătuit cu Valeria şi ea a fost de părere să-1 chemăm... Mai ales că acum mă

certasem cu Arghiropol şi eram liberă de tot. Am întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rîndul trecut, să mă dezvinovăŃesc... Ea a spus să tac din gură... Că e mai bine pentru mine ca el să ştie adevărul.

I-am scris o scrisoare că îl aştept a doua zi seara, cu mare plăcere... Şi uite ce nebuneşte mi-a răspuns.

Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris decît cuvîntul

„mîine", în coloană, pe fiecare pagină şi de cîte 10 - 15 ori.

Mîine

Mîine

Mîine

Mîine

Mîine

Mîine

Şi aşa toate feŃele. La urmă doar atît: „Va mai fi mîine?"

- După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară... Avea bilete la cinematograf şi teatru luate de la ziare şi am ieşit împreună. De cîteva ori am stat amîndoi acasă de vorbă şi se ducea Valeria la teatru.

- Ascultă, ai fost din nou a lui?

- Nu... că nici n-a fost vorba de asta... Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.

Mă uit la ea, e tot senină, mare şi goală.

Draga mea,

Toamna tîrzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri de aur... Săptămînaasta e aurul vieŃii mele... Sunt un nerod... Un nebun, că trei luni am suferit atît... Trimit două