... Iată-i de pe acum, în scris. Unul, Bulgăran, este un mare savant, Emilia... Fireşte, nu eprofesor universitar... pentru că numai diplomele contează în Ńara asta... Are o teorieextraordinară asupra atomilor... pe care o va scrie şi o va traduce în franŃuzeşte. A făcutdescoperiri literare care au revoluŃionat istoria literaturii noastre... Cibînoiu a fost cancelar laExterne... n-a înaintat pentru că ştii ce înseamnă să înaintezi la Externe; să fii din lumea lor şi

să perii toată viaŃa... Acum vreo cincisprezece ani, Cibănoiu a pus semnul mirării într-un ordinal secretarului general, care credea că St.-Louis e un oraş din FranŃa şi numise un consul acolo...

E un mare teozof Emy, ai să-l cunoşti... Colaborează la o mulŃime de reviste teozofice franceze şigermane... Are o bibliotecă imensă... Penciulescu, cel care întregeşte trinitatea, e, fără îndoială,cel mai deştept om din Ńara romînească... Ripostele lui sunt celebre... Ras, negricios, cu o faŃă deconsul roman blazat, e de o cultură care sperie şi pe profesorii universitari. N-a primit niciodată

o catedră, a socotit nedemn de el asta... A preferat să fie suplinitor la un liceu particular, decît să

se preteze la compromisuri.

Un profesor universitar care îşi pusese ochii pe el, de cînd era student, şi-a dat catedra şifata după altul, cînd a văzut că Penciulescu face... mofturi. Ai să-i cunoşti, Emy, şi ai să vezi ceŃipi interesanŃi sunt. Prin urmare, dragă, trec mîine să te iau pe la 81I% nu?

G.D.L.

Se întoarce, şi acum încă deziluzionată, schimbă picioarele... se întinde, voinică, a plictiseală.

- Am fost... Vai ce seară... Erau nişte rable, de parcă eram în spital... Unu n-avea dinŃi şi făcea spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni şi-a găsit el!... Am stat numai pînă la 11, că mi s-a părut o prostie să pierd noaptea cu o adunătură ca asta.

Biletul ăsta (de la mine din mînă) l-am găsit de dimineaŃa, vîrît pe sub uşă, e iscălit de ei trei.

Păcat, Emy, că n-ai stat... Prietenii mei te găsesc foarte bine... Le-ai plăcut enorm... Noi acum amîncheiat... dimineaŃa... Ei mi-au spus să trec să-Ńi las pe sub uşă biletul acesta pe care iscălesc cutoŃii. Cu cele mai dulci sărutări de mîini, G.

Gedem nu ştie ce comoară are. Bulgăran... Nici ducele de Sagan n-a prezentat o aşa frumuseŃe la un supeu prietenilor lui... Cibănoiu.

Dacă aveai de gînd să pleci aşa de repede, de ce ai mai venit? Penciulescu.

Cam în vremea asta, plecam pe cîte două-trei zile din Bucureşti cu Traian... că încă

nu rupsesem cu el. Avea inspecŃii şi mergeam şi eu... Stăteam la hotel, pînă venea el, pe urmă ieşeam împreună la masă la restaurant. La Giurgiu... La Buzău... O dată am fost şi la Roman... Ladima era foarte enervat şi devenise bănuitor.¹ Caută Ńigări pe noptieră şi nu găseşte.

¹ Cam în vremea aceasta Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinŃă a comitetului S.S.R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am despărŃit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace" - era fn anul cînd se adăogau trei etaje hotelului.„Splendid" şi circulam numai pe partea cealaltă - Ladima, care mă conducea pe nesimŃite spre oraş, m-a întrebat, întîi cu un aer indiferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai" dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului NaŃional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, tîrziu apoi şi cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, pînă la ce oră din noapte am stat (căci am înŃeles că, după cîte ştie el, s-a stat pînă la 9

seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, şi-a ajuns foarte tîrziu, cu un surîs galben şi exagerat de vioi.

- E adevărat că a fost acolo şi un tînăr inginer... Traian Justiniu? Un bun prieten al meu...

Îmi dădeam seama cît de mult Ńine să afle, şi fnŃelegeam, fn aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliŃie care se formează de la sine fmpotriva unui bărbat fnşelat... Laşitate, simplă

dorinŃă de a-Ńi simplifica existenta, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a fmpiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gîndul că l-

aş face să sufere - şi toŃi dispreŃuim la alŃii suferinŃa din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm fn asta" - m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea fi consideră fmpreună, că acest ceai s-a sfîrşit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii", prelungită şi ea, că fn zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toŃi acasă cu maşina, rămînînd cu Emilia, care probabil a dormit la el.

- Nu mai sunt Ńigări?

Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat şi mare, ci aproape drept şi mai mic.

Aseară treceam, pe lîngă un grup, în faŃa teatrului. Unul dintre actorii tineri povestea cevaşi toŃi rîdeau... Cînd m-am apropiat, toŃi au tăcut şi păreau jenaŃi... L-am luat pe Ion Sîrbuldeoparte şi, după cîtva timp, necăjit, enervat, sîcîit, mi-a spus, îndurerat: „G'edem, eşti undobitoc fără pereche... NiŃescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină

la un teatru particular cu un coasociat director... A văzut-o mergînd cu el la teatru, la o oră cîndnu puteau fi nici măcar repetiŃii... A urmărit-o, a intrat în teatru şi de la uşa cabinei a ascultat şia înŃeles totul. Pe urmă?... Gedem, eşti un dobitoc fără pereche... cu tot geniul tău... Larevedere... Nu te mai apropia de grupurile care rîd cu hohote... Nu uita să depui cărŃi de vizită laAnul nou şi la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere..." şi aplecat bătînd mătănii.

Nu sunt, Emy, nici fiirios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfîrşită milă de mine...

Fiecare suntem ursiŃi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit sîmburele să deabostan, şi bobul de grîu spic... S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înŃeleg acum,neaşteptat, toate întîmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de cînd te cunosc...

Cu bine, Emy, fii fericită, căci există soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creatDumnezeu.

G.D.Ladima

- Am crezut că acum s-a sfîrşit... A fost în mai asta, într-o ghină mizerabilă... Ştiam că pe întîi iunie sunt concediată de la NaŃional. Speram să intru la alt teatru, particular...

L-am pierdut şi pe Traian... Şi acum se mai supăra şi Ladima. O lună n-am mai ştiut de el nimic... Pe urmă am aflat că e bolnav.

În anul acela, în iunie, am avut şi eu un conflict cu el... Era în comitetul unei expoziŃii de cîini... Pentru că se ştia că e unul dintre cei mai buni cunoscători ai raselor de cîini din Ńara noastră. Pe maidanul fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuşti şi coteŃe, cu tot soiul de cîini şi căŃei. L-am rugat să dea, în loc de premiul doi, premiul întîi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi mai da pace.

- Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întîi a fost dat de vreo zece ori pînă acum. Asta mă plictiseşte... Scuză-mă. Plec acasă. M-am săturat.

Emilia a luat un bilet, care, de altfel, venea la rînd.

- Ce bilet este ăsta? şi îl cercetez mirat.

- De la un prieten al lui... de la Cibănoiu.

Domnişoară,

IertaŃi-mă dacă intervenŃia mea este inoportună şi deplasată. Dar ştiu ce inimă bună aveŃişi sunt sigur că dacă sunteŃi cauza unei atît de mari suferinŃe, e că nici nu bănuiŃi răul pe care-lfaceŃi... De vreo săptămînă, domnişoară, prietenul nostru merge spre moarte... Pe căldurileacestea grozave, e singur, fără nimeni lîngă el, şi sunt sigur că prezenŃa d-voastră cîteva minutelîngă patul lui... ar fi ca un balsam... Doctorul i-a interzis să coboare şi noi facem, cu rîndul, pepaznicii lui, dar avem foarte puŃin timp liber.

Cibănoiu

- Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal... Dar s-a dus Valeria numaidecît... Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei... Nu era măturat de zile întregi, o gîndăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mîncare. Pe cărŃi sta praful de un deget. El avea nevoie de pungi cu gheaŃă pe frunte şi seara comprese calde la ficat... Era slăbit, neras, rufăria patului murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai să

măture şi să aducă apă dimineaŃa. Valeria a venit înapoi acasă... A luat un ciocan, cuie, cearşafuri de pat şi o pernă cu feŃele ei, a luat un reşo, că eu am vreo două-trei, că mereu se strică şi nu vreau să rămîn fără nici unul.

Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate şi priză pentru reşo, aşa că

tocmai bine putea să încălzească apa.

Împreună cu Cibănoiu l-au coborît jos din pat... L-au aşezat pe saltele în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curăŃat puŃin de păianjeni, a măturat bine, a pus praf pentru ploşniŃe şi pîine muiată în acid boric pentru gîndaci. A dres ea singură patul, că

Cibănoiu nu se pricepea la nimic... A potrivit rafturile de cărŃi. Pe urmă a primenit aşternutul, a spălat vasele şi paharele... Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoştea odaia... In fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de cîteva ori, cînd avea dureri, a stat şi noaptea lîngă patul lui. Că era bolnav de ficat, nu ştiu ce avea, că nu avea voie să

bea decît lapte. Spune Valeria că avea nişte dureri îngrozitoare, uneori îşi muşca mîinile ca să nu strige... Cînd îi treceau crizele stăteau de vorbă... Şi ei şi lui le plăcea să stea la discuŃie... Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul... Ea adusese un borcan de dulceaŃă de acasă şi pregătea la reşo cafele, de trata prietenii cînd veneau...

Seara se adunau toate rablele acolo şi zice Valeria că petreceau foarte bine.

De văzut nu ne-am văzut toată vara... Eu fusesem la Bîrlad tot timpul... El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin Transilvania... S-a angajat pe urmă la o gazetă

de la Chişinău, dar nu ştiu de ce n-a stat decît două luni. Pe la sfîrşitul verii mi-a venit un angajament de la Teatrul NaŃional de acolo. Am bănuit eu că trebuie să fie ceva cu el acolo... Dar n-am primit... Trebuia să transportăm casa şi ne era greu.

Valeria dragă,