- Domnule, ce naiba Ńi s-a întîmplat?... Eşti rănit?... Sergent, ei sergent ! ... Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe:
- Lasă-l, domnule, că e beat...
Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:
- Beat, beat... dar s-o fi rănit. Sergentul a răspuns din nou:
- Lasă-l, domnule... Ăsta e obiceiul lui... Nu e întîia oară... Lasă-l în pace...
Abia cînd mi-am dat seama cine e, în lumina lunei tîrzii, la ora aceea, m-am înfiorat.
Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel... Parcă era un strigoi, desprins de cele pămînteşti.
Am ridicat încet privirea.
- Bună seara, domnule... şi deschizînd portiŃa maşinii... nu vrei să stai puŃin lîngă
mine?
S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanŃ, era destul de înclinată... N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură... ÎI simŃeam ca pe un frate bun.
L-am întrebat însă abia după un timp:
- De unde vii?...
- Umblu aşa năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, cînd toŃi dorm... Stau tocmai pe Rahovei... Dumneata?
- Am umblat si eu cu maşina înspre Ploieşti... Veneam spre casă... Mi-era teamă să
nu mă întrebe de ce plîngeam... dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi... Calea DorobanŃilor la ora aceea era de obicei neumblată... însă de cînd se stricase şoseaua Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonînd din pricina căruŃelor care veneau cu alimente spre piaŃă şi luminînd cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum. M-a întrebat tăcut:
- Ai Ńigări?
I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una... Bricheta însă nu lua foc...
- Ai chibrituri? -Nu.
A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi el Ńigara oferită:
- Văd că sunteŃi cunoştinŃe?
- Da, ne cunoaştem.
- Bună seara... şi s-a depărtat, călcînd cu tocuri grele...
Ladima a fumat Ńigara toată în tăcere, întors cu faŃa cînd înainte, cînd răsturnat, spre cer... Cînd trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adînci, cu mustaŃa ridicată.
Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cro-mo... A zvîrlit mucul de Ńigară.
- Mai stai mult aici?
- Nu ştiu...
A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din cînd în cînd lătrături de cîine. De altfel, e probabil că şi puŃinele vile care se clădiseră aci, în plin cîmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de cîini. Prea erau departe de oraş.
- Cum îŃi convine... să plec? sau să mai stau?
- Dacă vrei, mai stai, pînă se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
- AştepŃi vreo femeie?...
- E acolo o femeie... dar n-o aştept... E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
N-am putut să-i văd faŃa, dar am simŃit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mîna în spătarul gros al fotoliului.
- Cum? o cunoşti?
Am zîmbit şi am simŃit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulŃimii, înŃelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaŃie.
- O iubesc de patru ani.
De cînd vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani...
A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gînduri... Atunci încercam să ghicesc cam ce gîndeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinŃă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
- De ce i-ai spus vorbe atît de grele la Movilă?...
