- Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai asta nu mi-o închipuiam.) Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată... A întors capul spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu funcŃiona decît în mare, scoborînd gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc de raŃă, dispreŃuitor şi făcea oarecum cu ochiul...

ceea ce însemna: „Crezi asta?"

- Făceam aşa, pe nebuna... Nu, dar mă plictisea pramatia... de caŃa-oancă, că-l invitase în lojă. Aşa face cu toŃi. Nu aveam eu chef ca el să stea în lojă cu ea... Şi pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, aşa, haloimăs... ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Şi sfîrşind iar cu mimică, batjocoritor: Săracu... îi era frică să nu sufăr...

- Ascultă, Emilia, tu ştiai că suferă din cauza ta?

- Aşa sunt bărbaŃii, îşi fac idei... Desigur că suferea... Dar era mîndru, nu arăta totdeauna... Şi pe urmă îi plăcea să vie la noi... De multe ori cînd nu eram acasă, venea şi mă aştepta. Sta de vorbă cu Valeria... ceasuri întregi... discutau... făceau planuri. Era pentru el foarte bine... Dar ce puteam face? Aveam atîtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Şi cu o mîndrie groasă: Ştii... pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult...

Acum o nouă scrisoare pe hîrtie de caiet.

- Asta e scrisă la noi, cînd mă aştepta, e hîrtie de la rol.

Emy,

Te-am aşteptat pînă la 12 ½ ... Îmi tot ziceam că vii şi aşa a trecut de miezul nopŃii...

Valeria spune că ai fost să repeŃi la o camaradă acasă, şi bănuieşte că, întîrziind şi prinsă deploaie, ai rămas să dormi acolo... Am jucat amîndoi tabinet. I-am luat două partide, deşi amprins-o trişînd... ne-am certat... Era să ne luăm la bătaie... Pe urmă ne-am împăcat... în jurulunor linguriŃe de şerbet şi cafele... Ce bine era să fii şi tu acasă, Emy... Serile în care te văd suntsingurele în care nu mă simt un ocnaş al vieŃii. Mă odihneşte un calm, o senzaŃie de împăcare cao morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Uşa e deschisă şi lasă să treacă dinsufragerie ofăşie lată de lumină, care cade transversal pe patul atît de alb, larg, curat, neatins; înfund luna bate prin fereastră, luminînd pe dinafară abajurul galben.

Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi mai luxos din casă, aşa cum vînătorii serioşi dau cea mai mare grijă şi fac mari sacrificii pentru obiectele de vînat... Ştiu de asemeni că actorii, cînd vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional.

... În oraşul acesta putred, în care totul e de vînzare... interiorul acesta e un refugiu de frumuseŃe şi curăŃenie... Mă ridic să plec, Emilia, nu fără să sărut cald mîinile Valeriei, duhul îngrijitor, protector, organizator al acestui locaş de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, cu braŃele goale, cetind la lampă. Cu imaginea aceasta în minte, cu sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceaŃa ploioasă... ca să străbat Bucureştii în lat, cu norocul meu.

George

P.S. Mă duc să-Ńi aduc mîine biletele... cred că le-a oprit Găiceanu.

- Nimeni nu putea să-l mai înŃeleagă... Uneori se supăra din nimic, era bănuitor, îl vedeam nu ştiu cum, pripit, amărît, plecînd îmbufnat. Şi tocmai atunci n-avea dreptate.

Alteori era aşa de blînd şi de cumsecade. Uite, timp de o săptămînă n-am dormit acasă, eram cu unul... Valeriei îi era urît singură acasă, sta cu el de vorbă şi-i spunea că repet pentru un turneu... După aceea am plecat cu tipul la Braşov, iar Valeria i-a spus că am plecat în turneul Teatrului NaŃional...

- N-a bănuit nimic?

- Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva.

Emy,

Îmi e peste putinŃă să pricep ceva... Cum poŃi să faci asemenea copilării?... Eram ieri seară

la „Giordache", într-o cameră separată de sus, cînd, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezulnopŃii, te-am văzut prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii... Am crezut că-mi vine rău... Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru... Am stat multă vreme în loc,ascultînd... vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormităŃi n-ai spus. Erai desigur beată... N-am stat pînă la ziuă la uşă, de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă... Emy, tu eşti uncopil, nu-Ńi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaŃie într-o cameră separată cu divanuri murdare şi oglinzi zgîriate cu pornografii... Dacă se află ceva, eşti compromisă pentru

totdeauna... Dragă, nu te lua după colegele tale... pentru că ele sunt nişte dezmăŃate... Dar tu,Emy, gîndeşte-te la Valeria, gîndeşte-te la toŃi cei care văd în tine o artistă mare... Sunt sigur că

n-ai ştiut despre ce e vorba... Mi-e gura coclită... Mă simt bolnav, Emy.

G.

Am rămas cu hîrtia înŃepenită în mînă... Ea se sprijinise cu umărul de mine şi sînul ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braŃului meu, îl simŃeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare.

- La „Giordache"?

- Ah! ce a mai fost şi atunci... Ce motiv de ceartă, două săptămîni. De obicei n-aveam nici o grijă seara cînd mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-l întîlnesc... Totdeauna el mînca în birturi şi prin bodegi. în seara aceea se înfiinŃa un club, nu ştiu ce spunea el, al scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenta şi pe urmă şeful de cabinet cu doi prieteni ai lui... Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, da... Parcă aşa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi spuneam tot felul de prostii... Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alŃii. Şi el era la uşă, dragă... închipuie-Ńi!...

În chipul acesta am înŃeles oarecum cauza tragediei lui Ladima... Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvînt) o iubea, şi atunci era cu neputinŃă să exercite vreun control... Toate datele îi scăpau... Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunînd ce vrea şi cît vrea să spuie... El era nevoit să creadă şi imaginaŃia lui, necontrazisă de nici un incident al realităŃii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă.

Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poŃi niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor... Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prinŃesă, ci patul ei plin de atîtea mistere, după-amiezele şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decît are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină şi tacîmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanŃată decît toate distanŃele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii Ńări.

- A venit să se plîngă Valeriei... I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce „imprudenŃă"

am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?... în cameră separată la

«Giordache»?..."

I-am spus cu jurăminte, bineînŃeles, că n-am ştiut de ce e vorba... că am crezut că

mergem în restaurant... că era ziua de naştere a Ginei... mai ştiu eu ce?... Două

săptămîni a suferit îngrozitor... Nu mă mai săruta... ca să mă pedepsească, „să mă facă

să sufăr"... era mereu gînditor, devenise mai bănuitor ca oricînd. Mă plictisea, nu-i vorbă, puŃin, căci fireşte ştia tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că

trăiesc cu el, căci toŃi ştiau că sunt cu Traian...

- Care Traian?... E vreun actor?...

- Eşti nebun?... Şi a făcut o strîmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferenŃiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru... E o prostie... întîi că se află şi pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci:

„Aşa?... te-ai culcat cu ăla şi cu mine nu?..." Sunt foarte drăguŃă cu ei şi atîta tot... Ce rost ar avea să mă culc cu BălŃăŃeanu, să zic aşa?... Colegi...

- Dar Traian cine era?

- Un inginer de la Căile Ferate... Venea cu maşina să mă ia... Tot teatrul ştia că

suntem împreună...

- Şi Ladima n-a ştiut nimic?

- La început n-a ştiut... pe urmă a aflat ceva... Dar am tăgăduit... spunînd că aşa vorbeşte lumea... că Traian nu vine pentru mine... ci pentru Giha... A mers cam greu, dar pînă la urmă tot a crezut. Stai că-Ńi arăt acum, că sunt cîteva scrisori din vremea aia...

Intervin grăbit, speriat:

- Lasă-le la rînd... şi surîd... Dar văd că Ńii minte? Bună, indulgentă:

- Cum o să uit cîte încurcături îmi făcea?

Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit şi alŃii, aşa cum am făcut eu acum... dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.

- Ce te uiŃi aşa la mine? mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe toate feŃele, cu litere mai lungi parcă...