- Nu ştiu, să vedem ce e. Se apleacă pe mine, cu vîrful sînului drept uni atinge umărul... Şi rămîne nedumerită, căutînd.

Scumpa mea, scumpa mea,

Am trecut pe la 11 ½ pe la voi, şi Valeria îmi spune că dormi încă... Am rugat-o să nu tedeştepte, căci e un somn binemeritat. în stalul meu am fost fericit, Emy, mai ales după emoŃiileultimelor zile. De două ori era să scoată piesa... Cînd am mai văzut aseară că din senin, după o zide toamnă aşa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit... Mă întrebam ce vei face... ceenervată trebuie să fii şi tu... La început am crezut că fulgii mari şi rari au sase oprească... Peurmă a început lapoviŃa, pe la 7 a îngheŃat şi lapoviŃa, iar pe la 8 nu mai umblau nici tramvaiele,nici automobilele... N-avem noroc, Emy... Mă mir că au venit şi cele cincizeci-şaizeci de persoanecare au fost în sală. Dacă însă cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că eşti oartistă excepŃională... ToŃi ochii erau înlăcrămaŃi cînd ai strigat cu faŃa contorsionată de durere,cu pumnii strînşi... cu pieptul scos afară...

Plină de importanŃă, dar potolită (şi tocmai asta dă impresia de plin de sine), Emilia mă

lămureşte:

- Cînd am debutat la NaŃional în Secretul mamei.

-Daa ? şi surîd,prosteşte, cum cauŃi să fii la nivelul copiilor, pronunŃînd peltic cînd vorbeşti cu ei ... Ei ... nu zău ... ai avut succes ? Mă îndoiesc, aşa, admirativ.

-N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă.

Goală cu piciorul stîng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea coapsei, nu cred că minte.

... După teatru te-am aşteptat, în berărie la „ElveŃia”, să te văd ieşind, aşa cum ne fusese vorba ... Un ceas am stat – pînă pe la 1 ½ - aproape lipit de geam.

Viscolul încetase şi se vedea foarte bine ... łi-aş fi recunoscut imediat mantoul...

-Aveam un mantou de vizon... îl ştia.

Emilia numeşte aşa probabil vreo imitaŃie de cîine, lucrat.

...Pe A.L. am văzut-o cînd a plecat, şi pe Ciprian, şi pe ceilalŃi. Aş fi foarte fericit, Emy să

bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim seara asta atît de aşteptată... Atît de greupregătită... Surîdeam singur, în gînd, la nădejdea asta... Valeria îmi spune că erai obosită şi că

te-ai culcat fără să mănînci chiar, Emy dragă, îŃi las aci un mic dar... E o cruciuliŃă pe care o amde la mama. Aş vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viaŃa ta... Niciodată nu m-aş fidespărŃit de ea... dar de gîtul tău îşi păstrează toată frumuseŃea gîndului care mi-a dăruit-o.

Mama ar fi bucuroasă s-o ştie la tine.

ÎŃi sărut de zeci de ori mîinile,

G.D. Ladima

Mi s-au umezit ochii... Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din război, cînd doi conaŃionali din misiune se întîlnesc, neaşteptat, în teritoriu străin, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere şi anonimat, ignorîndu-se, caut să surîd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala Emiliei. Am aîtea de aflat... Întreb căscînd:

- Ce cruciuliŃă ?... O mai ai ?

- O cruciuliŃă de aur, aşaa... E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău atunci că nu ne-am văzut... Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu ... la „Iordache”, într-

o cameră separată... Erau vreo trei fete, două de la alt teatru, cu prietenii lor... Cînd am ieşit de la „Royal” a doua zi, era 9 dimineaŃa, şi mi-era o teamă grozavă să nu mă

întîlnesc su el, căci pe acolo, pe Sărdinar, sunt numai gazete şi mereu întîlneşti gazetari.

Dar era prea mare zăpada.

O văzusem şi eu. După cîteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut rău...

Avea un fel de suferinŃă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxeurului cu ceafa hipertrofiată de rezistenŃă crede că muşchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizaŃiei întregi.

Trage încet din portŃigaretul de baga roşie.

- Am avut şi atunci o bătaie de cap şi o grijă... Nae Gheorghidiu mă anunŃase că o să vie la mine între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră...

Rămîn uimit, am o tresărire, cînd aud numele ăsta, dar mă opresc numaidecît, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai cînd e nevoită să pălăvrăgească

pentru ca să poată reŃine, din interes, vreun om care altfel n-o apreciază...

- De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor şi familiaritatea ei cu numele lor social părea şi mai penibilă) nu venea pe înserate... Aşa... uneori dimineaŃa, alteori imediat după masă... De cele mai multe ori venea seara şi apoi ieşeam la cinematograf sau stam acasă... Drept să-Ńi spun, mie nu-mi prea place cînd mi se vîră cineva aşa, în suflet. I-o tai scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase şi nu era chip să-l urnim din loc... Se făcuse 6 şi eram disperată. Pentru că ne aşteptam din clipă în clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte şi i-am spus că aşteptăm pe un domn din Bîrlad, care e arendaşul moşioarei noastre... şi, mai scăzut, ca într-o paranteză şmecheră: I-am spus că

avem o moşioară lîngă Bîrlad... Că trebuie să discutăm contractul... Cînd veni Gheorghidiu , era foarte necăjit că îl găseşte aici... dar l-am trecut numaidecît în dormitor, iar el a rămas cu Valeria. Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea...

Parcă aveam şi ce vorbi. Că de obicei cînd venea la mine, Gheorghidiu era grăbit şi nu se dezbrăca, pentru că poartă brîul lui Iov, şi-i venea greu să-l puie la loc... Rămînea aşa îmbrăcat, în vestă, şi punea un şervet pe genunchi, ca să nu-şi păteze pantalonii.

La început îl necăjise că întîlneşte pe altcineva, dar i-am explicat eu că ² orudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă... Îl auzea vorbind încet cu Valeria, nu se înŃelegea ce spunea, dar vocile tot se auzeau... Gheorghidiu se oprea cîteodată să

asculte, că era nebun şi scîrbos... La plecare mi-a dat două mii de lei: „Dă-i şi omului care e în sufragerie cinci sute de lei” ... I-am luat... dar cum era să-i dau lui Ladima ?

De cînd povesteşte s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile caligrafiate, e însă tot absent. Stă aşezată. Piciorul dinspre mine e îndoit de la genunchi, proptind pieptul şi sînul, iar celălalt, dreptul e lungit pe cearşaful alb. Belşugul coapsei îndoite a cizut puŃin arcuit, spre aşezarea de carne care-i susŃine trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăşi feminitatea femeii, din care depăşeşte uşor vreo doi cîrlionŃi aurii. Acolo, înspre această parte de „înfruptare” pielea pulpei struguroase, cu ochiuri alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, şi fiindcă explicaŃia spontană, a spălaturilor, e absolut absurdă, mă gîndesc deci la motivele atavice. Naiba mai ştie!

Sînul, de o greutate mică, rotundă, e turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stîng de care se sprijină. Genunchiul însuşi, neted şi lucios ca sideful deasupra, a căpătat întro parte şi alta, deasupra subŃioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca şi cînd ar măsura aşternutul. Picioarele înseşi nu le-ar avea Emilia urîte, dar degetele mari la fiecare sunt puŃin întoarse în sus, ca şi cînd ar ridica plictisite capul. Nu ştiu cum să spun, aşa anapoda, uite, am impresia că Emilia n-a privit niciodată un răsărit de soare (şi poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii

zilei) şi n-a privit cu ochii aceştia mari de tot, liniştiŃi, niciodată, singură fiind, aşa fără

motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta înainte de a cunoaşte pe doamna T.).

O privesc şi o ascult.

- Tocmai cînd mi-era mai mare teamă să nu se întîlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.

- Pe Nae?

Mă priveşte solid.

- Nu... nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi... Venise să mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figuraŃie... Toate fetele sunt drăguŃe cu el... Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el...

Am rămas uimit.

- Mimi Stoenescu ?

- Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese... şi se Ńinuse de cuvînt. Dar înŃelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguŃă cu el... Cînd a trecut pe lîngă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?... Să-Ńi dea maica o pupică..." şi l-am pupat. Ladima s-a făcut vînăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a sărutat mîna...

Mi-a strîns-o... aşa... plictisit... N-a mai dat pe la noi vreo două săptămîni... Vrea să mă

pedepsească, să mă facă să sufăr... Cum îmi convenea grozav... de parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînŃeles în pace... Dar cînd Gheorghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bileŃel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înŃelegi? Mi-e dor să te văd." Mi-a răspuns cu biletul ăsta... Şi cînd a venit să mă