- Dacă vrei, mai stai, pînă se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.

- AştepŃi vreo femeie?...

- E acolo o femeie... dar n-o aştept... E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.

N-am putut să-i văd faŃa, dar am simŃit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mîna în spătarul gros al fotoliului.

- Cum? o cunoşti?

Am zîmbit şi am simŃit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulŃimii, înŃelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaŃie.

- O iubesc de patru ani.

De cînd vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani...

A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gînduri... Atunci încercam să ghicesc cam ce gîndeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinŃă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.

- De ce i-ai spus vorbe atît de grele la Movilă?...

- Pentru că îmi era cu neputinŃă să văd alŃi bărbaŃi ciocnind paharele cu ea, cu înŃeles...

Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult... Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinŃat taina, pe care n-o ştiu nici părinŃii mei, faptul cumplit care e cancerul vieŃii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cît sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sîngelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi jumătate viaŃa mea e o viaŃă de spion şi condamnat... Aş fi vrut să-1 rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atît de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie... Mi-a spus rar, nedumerit:

- Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteŃi.

- Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam... Pentru ea venisem acolo... Ca s-o supraveghez... Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înŃelegi, ar trebui să-Ńi povestesc multe...

Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru." Azi îmi dau seama că putea oarecum să mă

înŃeleagă şi fără să-i spun nimic...

Acum luna apusese şi era răcoare... Fereastra, foarte mare, mai mult decît dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre cîmpul dinspre Floreasca înspăimîntător de plin de viaŃă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decît două.

- Crezi că e cineva înăuntru?

- Nu ştiu, dar cîtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură, citeşte...

- Poate să fi uitat lampa aprinsă?

- Poate şi asta...

- De cînd eşti aici?

- De vreo două ceasuri.

- Şi ai văzut mişcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre mişcîndu- i se pe perdea.

- Nu... n-am văzut nimic.

- Atunci nu e nici un bărbat... Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi oarecare mişcare în cameră...

- Aşa mi-am zis şi eu... De dormit, chiar în doi - şi mai ales - se doarme mai bine cu lumina stinsă...

Mărturisesc că şi eu, singur, raŃionasem aşa... dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în faŃa nimănui, a golului, dar aş fi fost.

- Are obiceiul să citească seara în pat... Aşteptînd aci îmi pare că sunt cu ea... Nu vorbim

„din cauză că ea citeşte"... Vrei să mai stai cu mine?...

- Mai ai Ńigări?

În clipa aceea, s-a mişcat o umbră la fereastră... S-au ridicat storurile şi a apărut ea...

S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o Ńigară... - Am tremurat de coincidenŃa Ńigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărînd dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul oblic. Apusese luna... era înspre zori un întuneric pufos acum, ceŃos... Era cu neputinŃă ca ea să ne vadă în şanŃ... îmi venea totuşi să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc" şi să fug apoi în noapte... După ce a sfîrşit Ńigara a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa.

Emilia, care se întorsese, mă întrebă uimită de ce nu beau cafeaua, că s-a răcit.

- O beau rece, îmi place să fumez aci la tine.

În realitate am aşteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat împreună cu ea, ca s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-şi dea seama, deşi altfel e de o şiretenie frustă.

Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem pînă la Sinaia. Ştiam că a doua zi e Sfîntul Dumitru şi că nu are, probabil, gazetă...

Mi-a spus că îi e indiferent... merge oriunde... Nădăjduiam, gîndul meu intim era că

pe drum vom avea mai mult de vorbit... că are să mă întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără

drept de vorbă... Dar nu m-a întrebat nimic. Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci despre ea devenise vorbăreŃ.

- Ai avut o bună idee. E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. O mai fi vreo pereche întîrziată pe aci, neîndurîndu-se să sfîrşească o poveste frumoasă ? La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.

Aş fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar mi-a fost cu neputinŃă să plătesc pentru amîndoi nota la masă... A plătit singur, trebuind să se deducă după listă... Avea ceva de „monsieur". De atunci am mai fost de cîteva ori în parcul Filipescu, şi pe urmă

aiurea, cu maşina.

Tresar, căci Emilia strînge pachetul de scrisori.

- Ce faci, de ce iei scrisorile?

- Mai vrei să citeşti ?! întreabă mirată şi mulŃumită. ÎŃi plac chestiile astea ? Parcă te gîndeai la altceva.

- Ce vrei să facem ? afară e prea cald...

Soarele, deşi a trecut spre apusul cardinal şi deci a ajuns pieziş spre ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus şi pătrunde prin storurile de pînză

gălbuie.

Aleg o nouă scrisoare şi întreb, ca să-mi creez o introducere: -Asta cînd Ńi-a scris-o ?