Tot timpul directorul era gînditor şi parcă mă uitase cu totul... Si-a luat pălăria, şi-a pus-ope vîrful capului, iar fără să scoată nici o vorba... Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el...
Cînd m-au văzut plecînd cu^ directorul, servitorii m-au salutat respectuos şi parcă miraŃi. Instrada aştepta automobilul şi înainte de a se urca, V., care stătuse mereu pe gînduri, de era să
plec fără să dau bună ziua, ca să nu-l mai trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată:
„Domnule Ladima, nu vrei sa faci o traducere pentru Teatrul NaŃional?" Am rămas uimit...
I-am explicat ca aş face-o bucuros, că aş avea chiar nevoie... Atunci mi-a întins mîna şi mi-a spussă trec mîine pe la teatru... L-am întrebat însă ce face cu tine... M-a privit mirat, pe urmă aclătinat din cap şi mi-a spus: „Spune-i domnişoarei să vie la teatru la mine".
O întreb surîzînd:
- Te-a angajat?
- Pînă la angajament a mai trecut o lună... Mergeam in tiecare zi amîndoi ca la şcoală, la director acasă - unde aştepta şi mai multă lume, că era şi avocat. Era însă un tip foarte bine şi pînă la capăt tot m-a angajat.
Cît de neaşteptată e toată străduinŃa omului acesta, cu manşete rotunde ca nişte burlane şi mustaŃa de notar - dacă n-aş şti că s-a sinucis, toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice.
- Tot mai citeşti? mă întreabă Emilia.
- Cît e ceasul?
Întinde mîna să ia brăŃara. Cum s-a întors cu faŃa în jos talia î s-a sucit pe şolduri. Sînul mic c ca un fruct mare, molatec între subsuoara braŃului întins şi pîntec...
- E patru şi jumătate.
Iau un aer plictisit, ca şi cînd m-aş întreba pe mine însumi, pe urma aşa, fără interes:
- Mai am timp, mai staiu... Pînă la opt n-am ce face.
- De ce nu dormi puŃin?
Insistă atît să dorm şi nu ştiu de ce... Ar Fi o acceptare din partea mea, o găzduire care ar crea o situaŃie de egalitate, sau are ceva de făcut?
Pe un petec de hîrtie cu creionul:
Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru... Am vorbit cu regizorul sa-Ńi dea să dublezi pePorŃia din Shylock. E, pe la şase, la teatru.
¹ V. ca director al Teatrului NaŃional practica anume sistemul audientelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alŃii şi să poată el scăpa astfel mai uşor.
- M-am dus în fugă şi am căutat pretutindeni pînă l-am găsit pe Soare. Mi-a spus că habar n-are... că şi-a bătut cineva joc de mine. Ce-am păŃit pînă să mi se dea un debut. îmi venea să-mi dau demisia... ' M-am dus la director şi am vrut să-i arăt gazetele de producŃie... Nu le-a citit şi mi-a spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine... Haloimăsuri! Venise Sfîntul Dumitru, şi eu nici nu apărusem pe scenă, la repetiŃie măcar.
„Sfîntul Dumitru"... Din nou se adună ca o figură de nori în mintea mea. Dacă aş
gîndi m-aş simŃi poate bine, ca după o lăsare de sînge.
Dar nu... alt bilet.
Dragă Emy, ieri am întîlnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care mi-a spus că nu te cunoaşte, dar că în principiu nu are nimic de obiectat dacă vrei să dublezi pe doamna Filotti... l-am cerut să-mi scrie două rînduri către regizor, să spună că el crede că eşti indicată pentru rol.
Ştiu că autorii au dreptul să-şi aleagă interpreŃii... Prin urmare, de Sf. Dumitru vei juca sigur.¹
- A trecut şi Sfîntul Dumitru şi tot nu mi s-a dat rol, îmi explică Emilia, care, sprijinită într-o rînă, citeşte cu mine.
Se aud bătăi în uşă şi rămîn încremenit, cînd aud glas îndreptat spre noi:
- Emilia!
Mă lămureşte în mod firesc... făcîndu-mi semn să stau liniştit.
- E Valeria care ne aduce cafeaua.
Aş vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit... Ce gîndeşte, exact, femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situaŃie? Ce crede ea despre gîndurile mele? S-o fi întrebînd asta?
Emilia şi-a pus baboşii, a strîns în jurul şoldurilor doldora chimo-noul roşu şi a întredeschis uşa. Mă acoperisem pînă la gît. A primit tava cu ceştile frunză şi pahare cu apă, pe urmă a ieşit din nou. Am aprins Ńigara şi m-am gîndit aşa, în mod stupid, întrebîndu-mă dacă Ladima o fi bănuit vreodată scenele acestea.
„Sfîntul Dumitru"... L-am întîlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaŃa mea trecută o altă viaŃă, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viaŃa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaŃă trece cu firul ei Ńi se pare ceva din altă lume... Ai impresia asta, cînd citeşti în ziar despre o dramă recentă...
„Se cunoscuseră anul trecut la curse... la Derby"... Şi numaidecît... „Dar la curse la Derby anul trecut eram şi eu... Stai, ce făceam în ziua aceea?"... „Au venit şi au luat masa la un restaurant de pe 11 Iunie"... Nu, eu am fost la masă într-o familie... Iată ce făcea deci Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, cînd firele noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului NaŃional.
Eram cu „rabla" într-un şanŃ, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea DorobanŃilor, tîrziu de tot, după miezul nopŃii... Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară... Pe la unele cafenele mai erau mese afară^..
Mîncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem pînă pe la patru, cu prietenii.
Plîngeam - cu cotul pe volan - cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plîns, fără să ridic însă capul.
¹ În realitate nici nu ne fntîlnisem la teatru, ci la „Capsa", şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura... De altfel, nu mă interesează decît creatorii rolurilor, căci ei fixează
momentul piesei... Restul interesează numai teatrul... Ştiu că direcŃia n-a aprobat fnsă această dublură.
