- De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat braŃele:

- Un birou pentru dumneavoastră...

- Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar... Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune... una directorul, una redactorii, alta administraŃia... Mai departe... şi, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mîna, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, oarecum agresiv.

Ladima şi-a răsucit mustaŃa, a consultat notele.

- 3 mii cheltuieli de administraŃie şi expediŃie, de număr. Bătrînul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire.

- Asta?

Ladima a înşirat profesoral:

- Timbre, sfoară, transport, telefon, hîrtie de împachetat...

- Pune 1.500... de număr... 26 de numere... Şi se îngîna după obiceiul lui, ca să aibă

timp de gîndit: ă-ă-ă-... da, 15.000... ă-ă-ă... zi 40.000.

Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustaŃa blondă bătăioasă... Şi pe urmă sec:

- 6.000 Rador... Telegramele din străinătate...

- N-avem nevoie... apărem la două după masă, le tăiem din gazetele de dimineaŃă.

Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei.

- 300 de mii lefurile în administraŃie şi redacŃie.

- Adică? Şi tata şi-a ridicat ochelarii care-i căzuseră pe nas, cu o mînă, ca să

privească mai drept, mai pătrunzător. ¹

- Un administrator, 20 de mii.

Tata a sărit din fotoliu, a trîntit braŃul în cămaşă, cu manşeta burlan pe masă (că era cald de tot).

- 20 de mii pe lună?

Ladima a scăzut tonul şi a luat o manieră domoală de tratative diplomatice.

- Domnule Vasilescu, administratorul e tot atît de important la o gazetă cît şi directorul. El răspîndeşte gazeta.

- ÎŃi dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună...

Cred că tata vrea să „dea omul" ca să aibă şi pe cineva de încredere la administraŃie.

- O dactilografă, 6.000.

- Ca să scrie articolele?

- Nu, adresele abonaŃilor, corespondenŃa administraŃiei, întors aşa, cum sta, a întrebat mirat:

- Adresele abonaŃilor nu se tipăresc?

- La început, pînă se fixează, se scriu numai la maşină. Tata a mîrîit, şi-a ciupit mustaŃa tunsă...

-«Hîm! Hîm!

- Cinci mii de lei un expeditor.

- Asta ce e?

- Expediază prin poştă gazeta, o dă în Bucureşti vînzătorilor.

- Asta nu poate s-o facă administratorul ?... sau servitorul ?...

- Nu, aceia au altceva de făcut... In redacŃie: trei redactori a cîte 20 de mii pe lună...

60 de mii... doi a cîte...

- Mă rog, întîi pune un director cu 20 de mii pe lună... Doi redactori, unul cu 10 mii şi altul cu 8 mii pe lună.

Lui Ladima nu-i venea să creadă:

¹ Cînd fl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o mască, fn afară de faptul că îl ajutau să

escamoteze drama neştiinŃei lui de carte, fmpiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intenŃiile în privire, fn schimb el putea examina fn voie pe cel din faŃă. fi punea de aceea, cînd trata afaceri, chiar seara, fn ceea ce priveşte socoteala, e de reŃinut că de atunci pînă acum cifrele au scăzut într-o proporŃie de 20-25%.

- Domnule Vasilescu, dar e peste putinŃă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.

- Cum nu? Lasă... Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îŃi scriu o gazetă întreagă... că mor, săracii, de foame...

Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou, unde semăna cu Marcel Prévost, luminat de lampa cu abajur verde...

- Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazeta. Şi tata a simŃit că a mers prea departe.

- Domnule, de ce-Ńi trebuie atîŃia redactori?

- Îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un articol coloana 6 - 7 în margine, un foileton... Unul dintre acestea îl voi scrie eu, celelalte trei, alŃi trei redactori... Vom face rotaŃie la fiecare dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive şi pagina literară, că trebuie s-o punem, cîŃiva cronicari, trei reporteri, un secretar de redacŃie, un ajutor, doi corectori... E un minimum de personal la gazetă...

Cum vezi, în total 166 de mii pe lună...

Tata a zîmbit aproape cu duioşie, ca unui bolnav.

- łă... Ńă... Ńă... Asta nu se poate, domnule Ladima... nu se poate... Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.

Ladima a sărit în sus, cu mustaŃa indignată, şi ceea ce mă uluieşte azi, cînd ştiu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndîrjirea şi hotărîrea cu care dicta sutele de mii.