O privesc şi o ascult.
- Tocmai cînd mi-era mai mare teamă să nu se întîlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.
- Pe Nae?
Mă priveşte solid.
- Nu... nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi... Venise să mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figuraŃie... Toate fetele sunt drăguŃe cu el... Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el...
Am rămas uimit.
- Mimi Stoenescu ?
- Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese... şi se Ńinuse de cuvînt. Dar înŃelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguŃă cu el... Cînd a trecut pe lîngă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?... Să-Ńi dea maica o pupică..." şi l-am pupat. Ladima s-a făcut vînăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a sărutat mîna...
Mi-a strîns-o... aşa... plictisit... N-a mai dat pe la noi vreo două săptămîni... Vrea să mă
pedepsească, să mă facă să sufăr... Cum îmi convenea grozav... de parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînŃeles în pace... Dar cînd Gheorghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bileŃel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înŃelegi? Mi-e dor să te văd." Mi-a răspuns cu biletul ăsta... Şi cînd a venit să mă
ia la teatru, parcă fierbea de bucurie... atît suferise în două săptămîni.
Avea în mînă, mîna ei grăsuŃă, un bilet cu litere mai culcate ca de obicei, pe care-l luase din cutie pe cînd povestea.
Numai d-tale crezi că-Ńi este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d-ta?... Si ce dor...
George
- De ce i-ai scris?... De ce ai căutat să-1 faci să se întoarcă?
- Ne era uneori de folos... Şi puŃin plictisită, ca pentru un lucru pe care în definitiv nu-l prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup... Că e o greşeală... Că e mai bine să-l duc aşa, cu zăhărelul... La întoarcerea lui Gheorghidiu... a fost însă un carambolaj ceva teribil. Într-o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a dat şi un bilet de cinematograf pentru Valeria, aşa că ea, după ce a pregătit cîteva sticle de vin şi o gustare cu de toate, pe care le-a pus în dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat... Din greşeală, cînd a venit Gheorghidiu, am uitat să închid uşa de la intrare...
Noroc că el nu scoate nimic de pe el pînă în dormitor. Că, să vezi... Tocmai aproape de zece aud sunînd... Vorba aia, m-am mirat... Gheorghidiu a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă... Am tăcut şi eu. A sunat aşa... poate zece minute, că se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub uşă... Poate că a apăsat clanŃa şi a găsit deschis... A intrat... mirat, se vede, că e deschisă... ce-o fi vrut nu ştiu... că o dată i-am auzit paşii în sufragerie. Am sărit ca arsă... goală cum eram şi am tras zăvorul... A simŃit. A bătut furios în uşă... a zgîlŃînat-o... Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau balele... După cîtva timp s-a potolit, dar n-a plecat... Parcă s-a culcat dincolo pe divan şi asculta. Drept să-Ńi spun, m-am speriat şi eu. Îl ştiam nervos, în stare de orice nebunie.
Bătrînul îmi spunea mereu bîlbîind de spaimă: „Poate că vrea parale... ? Asta mă
plictiseşte. łi-am spus... Cine e ? Ce vrea ?" Mereu se scula şi se îmbrăca, punea brîul lui
Iov -că acum, seara, îl dezbrăcase - şi iar îl scotea... Parcă nu ştia cum să se înfăŃişeze cînd celălalt o sparge uşa... După vreun ceas Ladima a plecat... A spart nişte ceşti care erau aci... o fi înjurat şi a trîntit uşa... Tot mi-a fost frică şi am ieşit cu băgare de seamă să
văd... Plecase... Slavă Domnului... M-am dus acum să închid uşa... Ce să vezi? Scosese cheia, încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el... Uimită: o luase la el! Eram acum închişi în casă... Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se întîlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl pîndeşte în stradă... Da pe urmă... zău...
ce să-Ńi spun, chestia vedeam că-l excită... Mă întreba, cînd îi venea mai bine... gîfîind...
aşa în şoaptă... aiurit... „Te iubeşte?... Spune... te iubeşte?..."
Ascult automat... S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, dar Emilia continuă senină:
- ... Mai greu a fost cînd s-a întors Valeria... Un ceas ne-am căznit pînă să stricăm broasca... Azi îmi vine să rîd ce caraghioşi eram făcînd amîndoi pe lăcătuşii, cu securea de tăiat lemne, dar atunci i-aş fi tocat capul nebunului ăla. Şi Valeria care îngheŃase la uşă... Tocmai la prînz mi-a trimis cheia şi cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am făcut-o bucăŃele... Mă făcea ca pe o femeie de stradă... Spunea că niciodată nu m-a socotit altceva... că nu m-a iubit... că-i e silă de mine... Că ar vrea să nu mă mai întîlnească niciodată. Vro două luni de zile, aşa... pînă la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întîlnit de cîteva ori, dar a întors furios capul... O dată la cinematograf, din întîmplare am fost alături... Cînd m-a recunoscut în pauză, s-a sculat şi a plecat...
Nu pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine... dar oricum, vorba Valeriei, era bine cînd venea, că tot aveam nevoie de el... Tocmai peste vreo două luni, cînd ne-am împăcat, i-am explicat aşa, pe larg, că din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu am ştiut cine e ... că am crezut că e vreun hoŃ. M-a crezut. Şi tot el şi-a cerut iertare... Mi-a spus atunci cît a suferit... Pe divan a stat un ceas, hotărît că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat să mă strîngă de gît... Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic... I-ar fi strigat numai să iasă... Şi dacă n-ar fi ieşit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un cîine sîngerat, că i-a fost teamă că o să
înnebunească şi a pornit aşa, cu ochii în foc şi cu tîmplele pocnind... pe străzi, prin zăpadă... fără să ştie unde... Zicea că nu putea să respire şi mai mult alerga... Pe urmă, după ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat pînă aproape de prînz... cînd mi-a scris scrisoarea şi mi-a trimis cheia.
... Eu ştiam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne împăcăm şi de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deşi ştiu că Ńi-e capul plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-Ńi explic ce a fost în seara aceea ... „ Şi a venit ... Era, săracu, aşa de emoŃionat... Îi străluceau ochii, ba a şi plîns ... Era cît pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine... dar l-am lăsat să
mă sărute toată seara... căci Valeria ne-a lăsat singuri în dormitor... Toată noaptea mi-a vorbit... A plecat tocmai cînd se lumina de ziuă... Mi-a spus – zău – că e una dintre cele mai frumoase nopŃi din viaŃa lui... Din oraş mi-a trimis un bucjet cu flori şi cîteva rînduri... Trebuie să fie acolo.
Da. Cu scrisul mai aplecat şi mai halucinant ca oricînd:
Emy,
... ÎŃi repet şi acum: iartă-mă ! Cînd mă gîndesc ce drăguŃă eşti tu – cînd nimeni nu te obligă laasta, nu-i aşa ? – şi ce grosolan, ce dezgustător am fost eu... mi-e silă de mine... Aş vrea ca florileacestea să aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieŃii ... şi aleoamenilor... De altfel, seuferinŃa mea atroce a fost un cancer în aste două luni, cînd te căutam dedimineaŃă pînă seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine...
Te pîndeam seara cînd ieseai de la teatru, numai ca să te văd ducîndu-te cine ştie unde... tmy, înclipa cînd am aflat că totul nu fusese decît un rod bolnav al grabei şi imaginaŃiei mele - căcitrebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat... mi^ s-a părut că am reînviat. Eu, cînd auzisem înseara aceea de demenŃa pocnetul zăvorului, cînd am înŃeles că în pustiul mut, în care nu era unsemn de viaŃă, era totuşi cineva, dincolo de uşă, cineva fără chip... şt mai erai încă şi tu, mi-ampierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia... ăsta ecuvîntul... m-a speriat... n-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe... Am încremenitcîteva clipe înaintea uşii încuiate. M-am purtat atît de trivial cu tine, Lmilia, singura femeie dinoraşul acesta care găseşte din cînd în cînd cîteva clipe şi pentru un nefericit ca mine - fără niciun interes... Cu ce nerozii iŃi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l peGeorge
- O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. Îmi spunea - că faŃă de noi n-avea secrete - cum era amînat mereu la gazete... de azi pe mîine. (Ce lipsă de experienŃă, ce naivitate, gîndesc eu, sa-i iei confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia.
Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul decît solicitînd compătimirea ei. În afară de
cazuri rare, e tristă imprudenŃă să inspiri - chiar şi fără sa vrei femeii pe care o iubeşti.
Cum a putut fi atît de puŃin înarmat pentru asemenea luptă, un om atît de inteligent ? E
drept că şi credea prea mult în ele.)
Prin februarie găsise de făcut nişte traduceri, la o librărie. Traducea un roman cu trei lei pagina... Uneori făcea pînă la patruzeci de pagm pe zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paşte s-a terminat insa şi cu romanul. Era foarte trist şi-i plăcea să stea de vorbă cu noi, sa-şi spuie necazurile. Nouă ne părea rău.
Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crîncen defensivă. Dacă
