la „Giordache", într-o cameră separată de sus, cînd, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezulnopŃii, te-am văzut prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii... Am crezut că-mi vine rău... Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru... Am stat multă vreme în loc,ascultînd... vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormităŃi n-ai spus. Erai desigur beată... N-am stat pînă la ziuă la uşă, de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă... Emy, tu eşti uncopil, nu-Ńi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaŃie într-o cameră separată cu divanuri murdare şi oglinzi zgîriate cu pornografii... Dacă se află ceva, eşti compromisă pentru
totdeauna... Dragă, nu te lua după colegele tale... pentru că ele sunt nişte dezmăŃate... Dar tu,Emy, gîndeşte-te la Valeria, gîndeşte-te la toŃi cei care văd în tine o artistă mare... Sunt sigur că
n-ai ştiut despre ce e vorba... Mi-e gura coclită... Mă simt bolnav, Emy.
G.
Am rămas cu hîrtia înŃepenită în mînă... Ea se sprijinise cu umărul de mine şi sînul ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braŃului meu, îl simŃeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare.
- La „Giordache"?
- Ah! ce a mai fost şi atunci... Ce motiv de ceartă, două săptămîni. De obicei n-aveam nici o grijă seara cînd mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-l întîlnesc... Totdeauna el mînca în birturi şi prin bodegi. în seara aceea se înfiinŃa un club, nu ştiu ce spunea el, al scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenta şi pe urmă şeful de cabinet cu doi prieteni ai lui... Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, da... Parcă aşa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi spuneam tot felul de prostii... Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alŃii. Şi el era la uşă, dragă... închipuie-Ńi!...
În chipul acesta am înŃeles oarecum cauza tragediei lui Ladima... Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvînt) o iubea, şi atunci era cu neputinŃă să exercite vreun control... Toate datele îi scăpau... Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunînd ce vrea şi cît vrea să spuie... El era nevoit să creadă şi imaginaŃia lui, necontrazisă de nici un incident al realităŃii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă.
Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poŃi niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor... Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prinŃesă, ci patul ei plin de atîtea mistere, după-amiezele şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decît are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină şi tacîmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanŃată decît toate distanŃele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii Ńări.
- A venit să se plîngă Valeriei... I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce „imprudenŃă"
am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?... în cameră separată la
«Giordache»?..."
I-am spus cu jurăminte, bineînŃeles, că n-am ştiut de ce e vorba... că am crezut că
mergem în restaurant... că era ziua de naştere a Ginei... mai ştiu eu ce?... Două
săptămîni a suferit îngrozitor... Nu mă mai săruta... ca să mă pedepsească, „să mă facă
să sufăr"... era mereu gînditor, devenise mai bănuitor ca oricînd. Mă plictisea, nu-i vorbă, puŃin, căci fireşte ştia tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că
trăiesc cu el, căci toŃi ştiau că sunt cu Traian...
- Care Traian?... E vreun actor?...
- Eşti nebun?... Şi a făcut o strîmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferenŃiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru... E o prostie... întîi că se află şi pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci:
„Aşa?... te-ai culcat cu ăla şi cu mine nu?..." Sunt foarte drăguŃă cu ei şi atîta tot... Ce rost ar avea să mă culc cu BălŃăŃeanu, să zic aşa?... Colegi...
- Dar Traian cine era?
- Un inginer de la Căile Ferate... Venea cu maşina să mă ia... Tot teatrul ştia că
suntem împreună...
- Şi Ladima n-a ştiut nimic?
- La început n-a ştiut... pe urmă a aflat ceva... Dar am tăgăduit... spunînd că aşa vorbeşte lumea... că Traian nu vine pentru mine... ci pentru Giha... A mers cam greu, dar pînă la urmă tot a crezut. Stai că-Ńi arăt acum, că sunt cîteva scrisori din vremea aia...
Intervin grăbit, speriat:
- Lasă-le la rînd... şi surîd... Dar văd că Ńii minte? Bună, indulgentă:
- Cum o să uit cîte încurcături îmi făcea?
Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit şi alŃii, aşa cum am făcut eu acum... dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.
- Ce te uiŃi aşa la mine? mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe toate feŃele, cu litere mai lungi parcă...
Scumpă Emy,
Trebuie să-(i scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica, de osăptămînă încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întîlnit ieri prin faŃa teatrului cu Ginaşi n-a fost chip să scot o vorbă de la ea... Ce sunt ascunzişurile astea?... Pînă şi Valeria a începutsă aibă, de cîte ori o văd, un aer încurcat... RepetiŃii şi iar repetiŃii, deşi am impresia că totuşi nujoci decît prea rar pentru atîtea repetiŃii. Emilia, mai fii puŃin şi a mea... E aşa de puŃin ce-Ńi cer.
Imaginea ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu... De altfel, eposibil să intervie o mare schimbareîn viaŃa noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment... S-ar putea, Emy, ca în scurtă vreme să
avem bani... bani... să ai ce-Ńi trebuie, oferit de mine... Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea,azi... Nu pot spune pentru moment... Ai să vezi... Ba da... trebuie să-Ńi spun... îŃi reproşez că tuîmi ascunzi lucruri, şi chiar în aceeaşi scrisoare, eu însumi mă fac vinovat de asta... Emy, unprieten mai tînăr, foarte, foarte bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nuştia că am demisionat... Noroc că Negrea, secretarul, îmi ştia adresa şi mi-a trimis vorbă... Adoua zi de dimineaŃă m-am întîlnit cu el... în biroul lui am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă
acasă, are locuinŃă în oraş, pe Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcutfoarte mult. Uite despre ce e vorba... Un frate mai mic al lor a murit... şi vor să facă o fundaŃieculturală... Bătrînul vrea să dea toată partea eventuală de moştenire a celui mort -sau o bună
parte, pentru această fiindaŃie... E vorba de vreo 7- 8 milioane. N-au vorbit pînă acum cu nimenişi prietenul meu a Ńinut să mă consulte întîi pe mine. Din venitul cam de un milion pe an se vorface 100 de burse pentru şcoalele primare, căci bătrînul n-ar vrea să mai rămînă nici unneştiutor de carte, 10 burse pentru şcoalele secundare, 4 burse pentru Universitate... Din restulvenitului, cam 5 - 6000 de lei se vor da anual premii pentru literatură, muzică, pictură şi teatru.
Astea le-am fixat eu... A vorbit şi cu bătrînul şi cred că au căzut de acord cu mine. Va fi şi unfond de ajutorare... Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfîrşită bucurie... E posibil să fiunumit secretarul acestei fundaŃii. Ar părea lumea altfel construită, Emy.
Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la „Modern"... a plătit el.
Mîine ne întîlnim de-a dreptul la masă, ca să continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să
găsesc parale undeva, că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească.
