provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întîia de tranşee şi de foc, pe cînd soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, în ConstituŃie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămînă „ataşat", pe lîngă el, la cartier, la Iaşi, Bîrlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii" aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înŃeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluŃia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluŃii, pe cei care au soluŃii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că

dacă n-are soluŃii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraŃie, aşa cum sunt numiŃi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanŃat al vreunei instituŃii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atîtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decît revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămîne nici acolo). Cu toate că a gîndit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată

lumea îl compătimeşte înŃelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după

rangul lui", dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toŃi ceilalŃi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptîndu-l în calitate de paj într-ale „omeniei", Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai tîrziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraŃie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

P.S. Atragem luarca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.

Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat... Veacul ducea o campanie de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntaşii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului şi care obŃinuse remanierea lui Gheorghidiu... Erau mai mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfîrşit cineva care nu avea curajul să atace pe faŃă, dar îl ura atît de mult, încît ar fi vrut să-l vadă prăbuşit, chiar fără ca măcar să Ńie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la redacŃie un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din viaŃa politică, ci şi din cea publică... Pînă în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a Ńinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaŃie. Ladima, care se înverşuna uşor cînd nu-şi vedea victimele în faŃă, aşezase totul cît mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat întîmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, dînd un telefon acasă

la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntîrziat la redacŃie şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie şi el. A cerut, frămîntat de gînduri, cu un zor

nervos, şi dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung... Pe urmă a împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninŃat. Eram şi eu acasă... „Alo... domnul Anibal Dimescu?... foarte bine... Aci, Nae Gheorghidiu..." Nu pot să ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lîngă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele... M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puŃine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sîngerii din obrajii căzuŃi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărŃit în romburi molîi de uzură. Avea emoŃia unui debutant... dar, făcînd o sforŃare de bolnav cu voinŃă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenŃă şi bunăvoinŃă de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinŃe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife..." Şi se strîmba Ńuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puŃin, hm... hm!... „Întîmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atîta trecere ca să împiedic apariŃia... îŃi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri... Pretinsele documente eu nu le-am văzut." Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bîlbîit cîteva vorbe amărîte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „łi-am telefonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mîinile cuiva. La revedere, la revedere." Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, emoŃionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumînd Ńigară după Ńigară, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua.

Abia tîrziu a văzut-o, i- a spus cald, mulŃumit, cu o voie bună obosită după atîta emoŃie:

„Ce mai faci, spălăcito?" şi a primit invitaŃia la masă, căci la el acasă erau obişnuiŃi să

nu-l aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguŃ cu toată lumea, parcă

mereu înduioşat, liniştit, radios. Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni... Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecŃiune pentru celălalt... I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea.

A început să-i laude calităŃile politice cu o ostentaŃie exagerată. Au fost mai tîrziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.

Uşa se deschide larg... şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, şi pe ea o linguriŃă de dulceaŃă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă.

- Valeria spune că Ńi-o fi sete... cu căldura asta...

Întreb cu jumătate voce:

- Croitoreasa, vară-ta, a plecat?

- Nu, mai avem puŃin.

Sunt stînjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta străină, e o viaŃă de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, ridicol.

- Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că sunt aci?

îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar mînca:

- Şi dacă ştie?

- Cum: şi dacă ştie?

- I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet... şi că tu acum citeşti pînă mă

întorc. Ce vrei să fie?

E stupid, dar în definitiv poate să fie şi aşa.

- Da... dar atunci închide uşa repede.

Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri şi vineri luam seara masa la părinŃi; cînd am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului,

oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, ca un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele cîteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuŃi sub fălcile strînse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-1 făceau pitic. Cînd era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrîn. Era afară zloată şi fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas pe gînduri, cu paltonul pe el, îndelung.

Tîrziu, ca din senin: „Tu nu ştii ce scriu gazetele?..." Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o găseşti la colecŃie, căutînd numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfîntul Dumitru, cred 19 sau 20 octombrie. łin minte data, pentru că

alte întîmplări, mult mai personale, din lunile acestea mi-au rămas limpede în minte şi îmi servesc ca puncte de reper. ¹

Îşi sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului.

- Nu-Ńi miroase?

- Pe cine bănuieşti?... Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani.

- Nota e dinafară... E probabil să fie dată de cineva din partid... Ascultă, Lumînărarule, dacă apar articolele astea o să transpirăm mult, cu tot frigul de afară...

- Să întrebăm la gazetă?

- De prisos... Nu e pornită din redacŃie, iar ei nu dau amănunte. Au discutat îndelung, şi eu i-am lăsat foarte necăjiŃi, căci aveam

treabă în camera mea, ca să caut nişte cărŃi de mecanică vechi. El a mîncat la noi, iar a doua zi tata era tare mulŃumit... Nu ştiu ce au făcut, dar era încîntat, căci gazeta de seară

într-adevăr n-a mai publicat nici unul din articolele promise „pe mîine".

Nu ştiu însă ce cap au făcut amîndoi, unde se vor fi găsit, cînd au citit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie.

Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să aduc mamei nişte cumpărături, şi i-am găsit pe amîndoi plimbîndu-se prin birou de parcă aveau nevralgie. în pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere negre şi dese denunŃa „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni pentru Calea Ferată". Un subtitlu pe trei coloane sporea în tărie:

„Statul jefuit cu un miliard anual".

Gheorghidiu avea din cînd în cînd cîte un surîs strepezit, de parcă ar fi mîncat aguridă...

- Ce-i de făcut?... Şi a ridicat receptorul, căci sunase, cu gîndul aiurea. A răspuns ca în treacăt, în locul lui, tata: „Da... Tănase Vasiles-cu... da eu..." Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? iar eu îl priveam surprins... „Alo... Alo... Cine-i acolo?..." iar după

un minut de ascultare, cu fălcile căzute ca la un copoi, de culoarea tîrîtelor, sec: „Du-te-n (şi aşa mai departe...), înŃelegi? du-te-n..." Şi întorcîndu-se către noi: Unul care ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia combustibilului de la Calea Ferată."

¹ Iată după colecŃia ziarului nota:

„D. PerieŃeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenŃia că adevăratul dezastru de la C.F.R. fşi are obîrşia fn combustibilul cu care sunt aprovizionate C.F.R.

Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la DirecŃia Generală a C.F.R. s-a instalat la această direcŃie o concepŃie cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.

Deocamdată, şi din primul moment Ńinem să se ştie, nu avem nici o obiecŃie de făcut fn privinŃa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existenŃa acestei industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor naŃional.

Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia discuŃiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot reduce cheltuielile la C.F.R. cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecare sforŃări, cu miliarde.