să-l iubească. Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest şi cinste o stupefiază, o tulbură, eşti totdeauna neliniştit. Totdeauna „acuza" primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos şi eram frămîntat, căci simŃeam că nu se poate ca ea să nu fi fixat bravura lui. Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care făcea parte şi ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. Mai ales de cei care erau bine, deşi nu-i făceau deloc curte, mi-era teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum mimica ei, fără să înŃeleg nimic, cu impresia nedefinită şi totuşi sîcîitoare că acolo se decide ceva care mă priveşte, ca o linie care se interferează cu linia destinului meu... Nu era întîia oară cînd o priveam şi-i interpretam mimica, atunci cînd vorbea departe de mine. Ca şi acum, de multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decît mie.

Aş fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbătesc în mine se cabra...

Pe de altă parte, ştiam că orice banalitate capătă din pricina vocii ei timbrate inflexiuni nuanŃate, ca un tremur de înserare, un înŃeles sexual care mă dezola. Cîteodată, cînd el

răspundea ceva care o contrazicea vădit, trăsăturile fetei ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, obrajii i se destindeau dezamăgiŃi. Se vedea că e nemulŃumită, enervată. îşi privea mîna liberă strîngîndu-i gînditoare degetele înmănuşate în podul palmei, pe rînd, ca o mînă arătătoare într-un afiş. Eram exclus din convorbirea asta, ca dintr-un imperiu pierdut, care se crea din nou fără mine.

Atunci am simŃit în mod stupid, ca şi cînd gîndurile mele bărbăteşti n-ar fi fost luate în serios, de un spirit zeflemist străin, nevăzut, că trebuie să aflu cu orice preŃ, chiar al unei umilinŃe, ce vorbesc cei doi... M-am hotărît să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legaŃie străină. Nu faptul de a o spiona mă demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact ruşinos cu conştiinŃa mea, hotărîsem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau informaŃii despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem şi pe stradă chiar. Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat şi ridicol, de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raŃiona. Mă strecuram prin asistentă, care acum era foarte numeroasă, calculînd să ajung în spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir absorbit, cînd am fost reŃinut de o mînă solidă.

- Ce faci, diplomatule?

Era scriitorul cunoscut, voinic şi binevoitor, care mă privea cordial şi protector...

- Ei, cochetezi cu arta? Şi întorcîndu-se către un domn care îl întovărăşea: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc, în flagrant delict de frecventă artistică...

Ce femeie te aduce pe aci, spune drept?

Mă întreba, convins că e cu neputinŃă ca un tip ca mine să priceapă ceva din artă, sau, în sfîrşit, să aibă alte legături cu arta decît acelea de braconier al amorului. E adevărat că

deşi venisem dintr-un oarecare snobism, eram totuşi acolo pentru o manifestaŃie de artă

şi numai incidental acum arta şi tot restul lumii erau trecute într-o zonă de interese limitate, cum era expresia la modă, şi într-adevăr numai o femeie polariza toate gîndurile mele. Chiar de femeia aceasta el mă depărta, tîrîndu-mă cu seninătate spre un panou maritim, cu jumătăŃi de corăbii, cu faruri întrerupte, de parcă totul ar fi fost pictat pe sticlă, şi spart fiind, n-a mai ştiut nimeni să potrivească bucăŃile la loc, punîndu-le apoi la întîmplare.

- Ei, pricepi ceva?

M-a întrebat provocator, cu un zîmbet voinic şi batjocoritor, de parcă ar fi asistat la cine ştie ce experienŃă caraghioasă. Eu eram acum însă toropit şi indiferent la batjocuri ca un anesteziat cu stovaină, dar cu mintea mai limpede, mai intensă, cu mult mai activă decît de obicei... Doamna T. ruga cu o stăruinŃă nervoasă şi excesivă pe Ladima, pîndind în privirea lui, cu zîmbete luminoase întrerupte, să vadă dacă ajunge pînă la el, dacă atinge în rezistenŃa lui pedala care să răspundă afirmativ. El părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul lui. Mi-era cu neputinŃă să surprind măcar vreun fragment din conturul inteligibil al unei fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îl ştiam pe el foarte inteligent şi pe ea atît de emotivă, simŃeam că acolo e o devenire în care eu eram de prisos. Scriitorul insista mereu, fără să observe cît sunt de nervos, pînă cînd, surprin-zîndu-mi direcŃia privirii, m-a înterpelat mirat.

- N-oi fi pus gînd rău urîtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima? Şefule, te ştiam om de gust.

Parcă m-ar fi stropit cineva cu o cană de apă ca să mă deştepte dintr-o reverie stupefiantă.

Am ridicat din umeri ca insultat de această presupunere, dar în mine s-a instalat un semn de întrebare, ca gravat cu un stilet acid.

Să fie într-adevăr urîtă?... E posibil deci ca un scriitor, om presupus de gust, s-o găsească urîtă? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, nici mie nu mi se părea frumoasă. FaŃa ei, care de obicei era absentă şi gînditoare, înregistrînd interior şi lin cele mai mici nuanŃe ale clipei, de îi puteai urmări succesiunea gîndurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriŃi ca trecerea umbrei unui nor pe apă, era acum foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanŃată, ochii înşişi nu mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gîndire, ci erau pozitivi strălucitori, dar ca de oŃel, buzele se răsfrîngeau, de o mobilitate excesivă, pîndind răspunsul lui Ladima.

Nu era întîia oară cînd faŃă de mine se spunea că e urîtă... Mai ales cînd era necăjită, legată de nemulŃumiri practice, pierdea foarte mult... Ochii îşi schimbau culoarea şi se adînceau în orbite. Corneea i se injecta cu fire roşii şi parcă devenea de sticlă, toată se vestejea subit. Atunci îşi neglija şi Ńinuta. FrumuseŃea ei era foarte sensibilă la viaŃa interioară, şi cred că niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo cîteva luni după

începutul iubirii noastre, cînd părea exasperată de iubire. Şi atunci avea ochii intenşi, dar de o limpezime care făcea cu albul corneei (nu era chiar alb, avea ceva din catifeaua nedefinit verzuie a unei petale de trandafir alb, căruia i s-a injectat artificial culoarea verde...) să dea o impresie de vis. Ardea toată aşa cum nu mi s-a mai întîmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tînăr, buzele îi erau într-o tensiune mică de fiecare clipă, totuşi fără răsfrîngeri tari ca acum... E

adevărat, însă, pentru că depăşisem parcă limitele, într-o vreme toate aceste amănunte se exageraseră ca într-o exasperare... Ochii deveniŃi prea ficşi îi ieşiseră puŃin în afară, albul lor se mărise straniu, buzele îi erau aproape crispate. Căpătase şi un tic foarte nervos, de a duce mîna la rădăcina gîtului, în adîncimea unde se întîlnesc tendoanele.

Era în vremea celei mai mari exasperări senzuale dintre noi, cînd ne închideam ca nişte demenŃi în vreo cameră de hotel ardelean, de sîmbătă seara pînă luni dimineaŃa. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o „rafinerie" aşa-zisă de femeie modernă, dar punea atîta iscusinŃă, ştia să abuzeze de toate posibilităŃile posesiunii, să ceară simŃurilor prelungiri iscusite, totul pînă în pragul nebuniei, cînd dezlănŃuirile brusce, după atîtea reŃineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minŃile. De sîmbătă seara pînă luni dimineaŃa, arzînd mereu, nu era niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul ciocîrliei în zbor. Din pricina acestor ore îndelungi, petrecute împreună, întîlnirile cotidiene grăbite, totdeauna automatizate şi deziluzio-nante, nu ne mai interesau. Aşteptam tăcut şi concentrat mica noastră vacanŃă săptămînală, căci buna negustorită nu lipsea niciodată

de la magazin (sau aproape niciodată). Cînd starea ei vizibil anormală s-a agravat, cînd fixitatea privirii a început să devie oarecum îngrijorătoare, dublată de o stare de nelinişte şi teamă permanentă, cu ticul nervos al ducerii mîinii la gît, cum alŃii şi-o duc pe inimă ca să-i simtă bătăile (ea spunea că îşi simte acolo pulsul intens), a trebuit să

consulte cîŃiva specialişti. Eu însumi aveam dureri mari în ceafă şi-mi simŃeam parcă

ochii de carton. Ruptura, provocată apoi subit şi brutal de mine, chiar în vremea acestei exasperări, i-a agravat net patologicul tulburării, pînă cînd, nemaiputînd umbla pe stradă, din nelinişte nedefinită, a intrat într-un sanatoriu la Viena.

Cu toate acestea era frumoasă, cînd se consuma ca o faclă numai flacăre. Astăzi, cu tot dramatismul mişcărilor ei, sau desigur chiar din cauza asta, era urîtă. Drept să spun, vag mă mulŃumea faptul acesta, căci mă măgulea gîndul de a şti că e frumoasă numai cu mine şi mai ales numai prin mine.

Cînd am scăpat de scriitori şi cînd lumea s-a mai rărit, Ladima, despărŃindu-se de doamna T., a pornit să cerceteze cu luare-aminte tablourile. Cînd a venit în dreptul meu a început să-mi vorbească brusc, nervos, simulînd totuşi, de parcă am mai fi stat de

vorbă în aceeaşi zi, convorbirea noastră fiind doar întreruptă... In dreptul nostru erau trei pînze ale unui pictor rus care înfăŃişau cîteva scene apocaliptic geometrice, însă cu o geometrie de raze lungi şi de cercuri de culoare de aceeaşi nuanŃă, suprapuse, care-i plăceau mult lui Ladima, căci le examina nervos şi stăruitor.

- Mare pictor... Asta da... e un progres în artă.

Mă întrebam dacă nu căuta să afecteze o preocupare periferică, tocmai fiindcă

simŃea că între noi a intervenit ceva care nu permitea lămurire, o situaŃie falsă. Privea, puŃin teatral, apropiindu-se şi depăr-tîndu-se, ca să refere parcă pentru el însuşi.

Pe urmă, brusc, fără să mă privească, în clipa cînd traiectul lui îl apropia de mine.

- Doamna Mănescu stăruie de două zile ca să primesc la gazetă pe un oarecare D.

Ştii ce buget de sărăcie avem şi m-a enervat că a trebuit

s-o refuz.

Ştiam cine e D. şi a fost în mine ca o schimbare de cadril în nelinişte, căci limpezit brusc din partea lui Ladima, devenisem nervos din cauza

acestui D.

- Spune că e într-o mizerie care-Ńi face milă, că nu are nici un rost... Acum în iarnă

l-a dat afară proprietăreasa. Să-i fac măcar un loc de corector. A trebuit să refuz şi asta.

Pe urmă tipul e absolut insignifiant.

D. acesta era un fel de tînăr îmbătrînit, care-Ńi dădea impresie de murdar. Ne întîlneam foarte des la doamna T. Mărturisesc că mă irita prezenŃa lui, pentru că era de o insistenŃă de ŃînŃar gonit.

Îmi apărea destul de nelămurit, ca situaŃie în legătură cu ea, mă întrebam dacă nu cumva e vreun frate de al ei, bănuiam cine ştie ce dramă de familie. Foarte tîrziu am aflat că nu poate fi vorba despre asta, dar tipul nu era mai puŃin ridicol cu ochii lui tulburi de slugă jignită, aducîndu-i flori şi venind noaptea la ea.

Evident că era destul să mă gîndesc serios, ca să mă liniştesc (deşi chiar simplă

apropierea lui şi tot jignea). Era peste putinŃă ca să fie ceva fnjfe ei, oricît de mare ar fi fost aşa de invocata perversitate femeiască... Întîi era un motiv de incompatibilitate.

Femeia aceasta nu putea suporta fizic nici o urîŃenie. Asta mă făcea să nu mi-o pot închipui niciodată vînzîndu-se, de pildă, chiar în clipele ei de greutăŃi materiale, vreunui bătrîn flasc, cu carnea învineŃită, roasă de eczeme. Nu putea măcar să

privească asemenea lucruri, fără să i se irite cu adevărat pielea. Pe corpul ei însuşi nu putea suporta nimic. Avea cea mai curată piele pe care am văzut-o vreodată. Nu răbda nici o atingere murdară, nici o rosătură, fără să nu se furnice toată ... Cred că aceste aceste continue plimbări nervoase ale mîinilor ei în jurul gîtului, spre urechi, erau un fel de reflexe nervoase provocate de piele. Nu fusese bolnavă niciodată, parcă nici microbii nu-i putea suporta... Îmi spunea că o dată, la ei acasă, toŃi copiii se îmbolnăviseră de scarlatină fără să se prindă de veste. Ea n-a avut nimic şi au şi renunŃat s-o mai izoleze.

De o rezistenŃă vie, total imună, ea exagera însă în sensibilitate, organic, toate ... Un simplu guturai o deprima ca o catastrofă, un coş o împiedica să lucreze. Orice atingere din pricina sensibilităŃii avea rezonanŃe în tot organismul ei, încît cei care, voinici, suportau furuncule, fără să se întrerupă de la activitatea lor, Ńi se păreau, prin contrast de o nepăsare de rinoceri care suportă familiar cuiburi de păsărele în piele. O dată a fost intoxicată nu ştiu din ce cauză şi ea a suportat săptămâna de boală ca o agonie, desfiinŃată de dezgustul vomitărilor, neadmiŃînd cu exasperare să fie văzută nici măcar de rudele alarmate de suferinŃa ei şi de acest mister, toată săptămâna. Cum era să-mi închipui că femeia aceasta curată ca un căŃel de rasă, care nu bea de două ori din

aceeaşi apă din farfurie, care într-adevăr, dacă se servea din nou dintr-o mîncare de pui, cu sos, schimba iar farfuria, căci oasele şi sleiala o făceau să leşine parcă (în case străine, ştiu că tocmai din pricină că nu putea cere să i schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din acelaşi fel), ar fi putut îndura aproape parcă mirositoare, murdară, a organelor şi secreŃiunilor lui D.? Asta depăşea tot ce-mi puteam închipoui.

Astăzi încă, unul dintre, sentimentele mele de orgoliu e că femeia acesta, care arunca apoi pieptenul pe care i-l cerea vreo prietenă, a folosit de cîteva ori cu mine aceeaşi perie de dinŃi... Am uneori ameŃeală, ca şi cînd aş fi trecut pe lîngă un pericol, la gîndul că am avut curajul să fiu inconştient de natural lîngă o asemenea femeie ) căci e probabil că mai ale la început, pînă i-am descoperit cu uimire sensibilitatea - eu o credeam vînzătoare de magazin banală - am fost cu ea aproape inconştient). Nu numai despre D., nu numai despre Ladima, dar despre Mărginoiu însuşi, care avea un fel de iritaŃie, furunculoză a pielii pe coapse - ştiam de la baia de aer cald - eram.liniştit cînd gîndeam, căci îl compătimeam dinainte pentru imprudenŃa de a apărea gol, lîngă o privire atît de neliniştită şi iscoditoare, cu senzaŃii repulsive ca ale femeii acesteia. Iar

„amor" îmbrăcată, în maşină, ca atîtea femei, sau dusă de întîmplarea unui flirt nu făcea cred niciodată, căci ştiu dezgustul cu care asculta povestindu-i-se astfel de cazuri. Sincer compătimeam şi dispreŃuiam pe bărbaŃii care s-ar fi aventurat inconştienŃi în intimitatea acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu şi-ar fi dat seama unde sunt şi ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăŃi comode sub privirile imperceptibil consternate ale celorlalŃi musafiri.