Despre asta pe mîine."

Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a doua oară, dacă a venit la redacŃie Ladima... De data asta l-a nimerit şi l-a chemat la noi... A venit într-un palton maron, scorŃos, cu fular de casa cu pătrate galbene-roşii. Cînd a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră mai mică, vecină cu biroul, şi a urmărit, fără îndoială, de acolo discuŃia. Tata l-a poftit jos, a insistat, cînd Ladima voia să stea în picioare:

- Nu, ia te rog loc. Şi apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumi-tale credinŃă a fost surprinsă, şi azi a apărut în gazetă un articol, despre care, ce să-Ńi spun?... sunt uimit. Ladima, parcă suflecat, cu buzele strînse şi mustaŃa ridicată:

- Da... care articol?

- Cel cu Căile Ferate... cu furnitura de cărbuni. A precizat de-a dreptul, oarecum bătăios:

- Eu l-am scris.

Tata a început să se bîlbîie... Şi-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu găsea cuvinte... Cred că dincolo Gheorghidiu fierbea...

- Să ştii că n-ai dreptate... Loveşti prin asta în 15 000 de muncitori şi într-o industrie naŃională necesară apărării statului.

Ladima fierbea.

- Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această industrie necesară statului...

Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar statul ei decît ea statului...

Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile în sertar la birou... Acest miliard e băgat în buzunar de cîŃiva escroci, care constituie un consiliu de administraŃie şi clientela lor (preşedinte al consiliului de administraŃie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu există stat în lume mai jefuit decît acest stat romînesc.

- Domnule Ladima... Te-nşeli... te-nşeli grozav. Acolo sunt oameni încercaŃi... cu dragoste de Ńară...

- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni care şi-ar iubi Ńara şi pentru mai puŃin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu vă înŃeleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărŃirea de liberali, căci vă bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului... Veacul trebuia să fie - aşa am crezut că doriŃi - un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi... O tribună pentru promovat tot ce e dorinŃă de reînnoire în moravurile noastre politice... Aşa a înŃeles şi publicul şi de aceea ne caută şi ne sprijină.

- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate că ne-am înŃeles greşit. Dar noi nu luăm atitudine nici împotriva lui Ionel Brătianu, nici a lui Vintilă, nici chiar a partidului.

-Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoieşte cineva de cinstea lui Ioiel Brătianu sau a lui Vintilă? La urma urmelor nici cu partidul liberii n-am nimic, ca flamură, dar statul lui major e o adunătură de jecmănitori ai statului. De altfel, dacă nu ne înŃelegem... e o soluŃie foarlt simplă... Vă rog să primiŃi demisia mea. Şi s-a sculat nervos în picioire, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua.

Şi a plecat pur şi simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu mîinile moi împrtiinate pe pîntec...

Şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă apoi, nedumerit.

Nie Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat şi aşa de îngîndurat, încîtcapul îi părea si mai mare.

-E nebun... şi după un răstimp... pentru el însuşi: E nebun!...

-Ai văzut?... pleacă de la gazetă...

- Cum o să plece? Moare, fără el...

-Păi atunci?... după cum văd nu e nici un mijloc...

Nae Gheorghidiu a fumat pe gînduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părerea de rău:

-Păcat de el... Ce o să facă? Rămîne pe drumuri iar. Şi tot mai întrislat: Nu se renunŃă aşa uşor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu ni l-ai adus. Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănînce într-o cameră separată la „Chateubriand", dacă mai e deschis.

Am respins fireşte banii.

-Coane Nae... lasă banii acum...

-Nu, ia-i de la mine...

E adevărat că trebuia să fie o întîmplare absolut excepŃională, ca să dea de la el...

Surîd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.

-Încerc... Numai că o să fie de prisos... E foarte încăpăŃînat...

-Fred, ascultă ce-Ńi spun eu... Fă-i binele acesta, dacă Ńii la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Şi, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşă, după ce a umplut şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi... începe cu icre negre... Dă-i şi homar, fripturi în sînge şi nu uita şampania-. E nedus la dame de multă vreme se pare... Şi scurt: Acolo dă tu de latine, hai.

N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, întrebîndu-l dacă vrea să luăm masa împreună... A primit bucuros...

Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe gînduri, rezemat de spătar, fuma Ńigară după Ńigară. Mi-a spus apoi cu o tristeŃe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu:

- Dragă domnule Vasilescu... Nu te supăra... Eu sunt un om care scrie... Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.

Totuşi, în zorii zilei, am obŃinut făgăduiala că în chestia aceasta a cărbunilor va amîna campania pentru mai tîrziu.

În legătură cu gazda mi s-a întîmplat în zilele acelea o neînŃelegere destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea... Era la vernisajul unei expoziŃii colective a unui grup de pictori şi sculptori de avangardă... O expoziŃie foarte frecventată, cel puŃin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva... Ciudat era însă că această expozifie era îndreptată chiar „împotriva artei" (Jos arta!), mai curînd însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, nici unul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi revoluŃionar permanent... Cum luasem obiceiul de a vizita expoziŃiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T.

acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoŃie de grupul de expozanŃi care făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo şi pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureştilor în ziua aceea. împiedecat să

vorbesc cu ea de atîta timp, simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă tîrzie, deşi vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mînecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, . aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt,

croit ca de tunică, desfăcut la gît, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeaşi, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, înrudirea de culoare dintre opalinul stofei şi căldura garniturii de lutru era un farmec în plus... O

înconjurau toŃi, poate şi pentru că ştia să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpînă neoficială, şi erau bucuroşi de un musafir care sporea interesul sălii... Surîdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu Ńinea prea mult să se amestece cu ceilalŃi... Cu un aer binevoitor şi absent, ca întotdeauna cînd era în lume...

De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strîmb, dar aci parcă Ńinea cu orice preŃ să evite familiaritatea...

Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereŃi erau îmbrăcaŃi într-o pînză de ;i sac de culoarea cartonului şi iluminaŃi de sus de nişte jgheaburi mici de j zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau nişte fotolii joase de forma celor americane, dar din lemn gros, în întregime şi tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer uşor improvizat, de decor de teatru...

Nu scosese mănuşile mici de piele care îi răsăreau din mînecile-manşoane şi parcă

sta dinadins cu coatele sprijinite aşa ca să-i sublinieze frumuseŃea mobilă a mîinilor înmănuşate. Picioarele de la genunchii goi şi rotunzi în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii de culoarea nisipului, desăvîrşit întinşi, erau lipite unul de altul, iar din pricină că fotoliul în care sta era cam jos, lungite oblic. în toată figura îi apăreau ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaştri intens ca altădată, şi dinŃii albi, descoperiŃi, de cîte ori rîdea cu faŃa în sus, cu gîtul sprinten către cei care o înconjurau în picioare...

Cînd începuse să fie lume tot mai multă, a apărut şi Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular de lînă în pătrăŃele galbene şi roşii... Cum l-a văzut, doamna T. i-a ieşit înainte bucuroasă şi aproape fără să se scuze faŃă de ceilalŃi i-a luat braŃul tîrîndu-1 întrun colŃ, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare rigiditate orgolioasă...

Am îngheŃat... şi, cu inima stoarsă parcă de un pumn nevăzut, urmăream nedumerit şi cu o teamă ca de diagnostic figura ei foarte animată... Ochii îi deveniseră

de un albastru mat, oŃeliu, îşi Ńinea cu mîna înmă-nuşată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi şi îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă... Mă întrebam uluit dacă

nu e ceva între ei, dacă el n-a jucat un soi de teatru tăcut şi intens, ascunzîndu-mi abil şi fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte, că e firească înflorirea aceasta de veselie cînd îşi vede un prieten care a intervenit pentru ea cu atîta bravură şi loialitate, dar mă

întrebam şi dacă nu cumva gestul lui n-o fi impresionat-o atît de mult, încît să înceapă