Femeia aceasta e tovarăşul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, şi de atunci am început să văd şi eu o mulŃime de lucruri. Mă gîndesc că fără doamna T.
n-ar fi existat în nici un fel Ladima în viaŃa mea; iar întîmplarea de acum, care mă
îngheaŃă şi mi se pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferinŃe şi semnificaŃii, nu m-ar fi oprit în loc nici cît să fumez o Ńigară. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrîngeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinŃei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat" în plină lume; fără ea n-aş fi ştiut că a te întîlni noaptea cu un astfel de om şi a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adîncă decît o călătorie la Londra, pe care o aşteptam atît cînd eram student.
Şi dacă toate aceste există, şi mai ales există aşa, e pentru că în toate, în orice lucru, în orice întîmplare şi neîntîmplare, de cînd am cunoscut-o, dăinuie ceva din existenŃa ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cît de neînsemnat, energia întregului. Şi nimic
nu mai poate să fie altfel, cum rîul nu mai poate curge în sus. Mai ales de cînd a venit şi lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atît şi să caut explicaŃii), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o luptă şi impregnată de gîndul existenŃei acestei femei, cum e orice obiect înmuiat vag verzui, cînd priveşti lumea prin ochelari verzui.
A bătut cineva la uşă.
- Emilia!... şi, mai sec: Emilia!... Vino puŃin afară...
îşi aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roşu, lucitor ca atlazul, şi după ce a vorbit ceva dincolo, închizînd uşa cu grijă, se întoarce înnodînd fîşiile pe şoldul plin, cu o mutră mieroasă:
- Ascultă, nu te superi... dacă te las singur puŃin... A venit croitoreasa. Se scuză şi nu ştie că asta mă împacă, mă domoleşte de parcă a sunat de recreaŃie... fi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut niciodată în casa asta:
- Dar, Emilio, crede-mă... mă simt foarte bine... singur... Sunt obişnuit... îmi place.
Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae Gheorghidiu să-l ia director la Veacul pe Ladima... El se gîndea mai mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase cîteva partide şi trecuse cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanŃele... I-am spus însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se miră şi tata, mai ales de cînd, la Londra, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme şi muniŃii cu care ne-am asociat, că
trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăŃa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre... Nae Gheorghidiu socotea că fusese „lucrat" de către colegii de partid şi că numai din pricina aceasta fusese remaniat... Se duseseră împotriva lui cîteva campanii foarte susŃinute, pe chestia fabricii de muniŃii din Ardeal şi mai ales pe chestia recepŃiei avioanelor... O gazetă
scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea în fiecare număr despre „cosciugele zburătoare" şi de „fleoarŃa de la ComunicaŃii". Gheorghidiu, deşi în oraş răspundea foarte cinic şi uneori spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut... De multe ori de la Cameră, după şedinŃele de noapte, venea la noi împreună cu tata şi - îmi spunea mama
- discutau în biroul cu foteluri negre, cu abajur verde, pînă tîrziu, spre ziuă... Aci tata era cel mai curajos şi mai cu poftă de luptă: „Coane Nae, ascultă-mă pe mine... n-au nici o importanŃă toate atacurile lor. Cine citeşte prostiile de la gazetă?... Ascultă-mă pe mine..."
Totuşi Nae, neştiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte enervat. De două ori a încercat să răspundă prin Viitorul, dar a fost cu neputinŃă, deşi, personal, era unul dintre favoriŃii lui Vintilă Brătianu... A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Cînd s-a dus să întrebe cum de i-a putut refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă 1-a întrebat cum merge fabrica de muniŃii, dacă speră să înceapă curînd producŃia... Cînd Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu citeşte nici o gazetă, că toate sunt proaste şi „fără îndoială Viitorul mai proastă decît toate".
După vreo cîtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea îngrozitor, a hotărît să scoată şi el o gazetă... Ca de obicei, mai toŃi banii i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligenŃa şi influenŃa lui, urmînd ca tata
- asociatul fidel de zece ani - să aducă materialul. George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanŃă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie... MustaŃa blondă, întoarsă
în sus, bărbăŃia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă şi un proiect de buget lunar, pe care să mi-l arate mie mai întîi... Am luat masa împreună în garsoniera mea... Bietul om era foarte mirat cînd a văzut la masă
pahare de Murano şi, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma
ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre şi cristalul pereŃilor albăstrui, în locul paha-relor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela începuse moda şi primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea rîzînd că: „Veghează asupra ei". BilanŃul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 100 de mii de lei cheltuieli de administraŃie, 300 de mii de lei lefuri redacŃia şi administraŃia. în total 700
de mii de lei pe lună, în afară de 200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalaŃie, reclamă)... Ladima îl scrisese pe o coală de hîrtie cu foarte multă grijă, caligrafic aproape.
Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă cîte exemplare vom trage. I-am spus că Ladima socoate că vom putea scoate 10 mii de foi zilnic. Gînditor, şi-a aprins Ńigara şi pe urmă m-a întrebat, cu privirea puŃin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Cîte se vor vinde din ele?" I-am spus că toate, el a fost însă de părere că
nu vor merge mai multe de şapte mii... „Cît face şapte mii înmulŃit cu doi?" -„!?" - „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?" - „Cît fac paisprezece mii înmulŃit cu douăzeci şi şase?" -
„!?" - „Păi nu ai douăzeci şi şase de numere pe lună?" Am înmulŃit, am adunat... „364 de mii" - „Atîta e bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună."
Tresar... dincolo a căzut ceva, un obiect... nu-mi dau seama ce, dar e profund neplăcut să te simŃi, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă necunoscută. Nu ştiu cine e acolo... Nu ştiu ce se vorbeşte, ce fac cei din camera vecină... Aş vrea să trec dincolo să
văd ce e, dar ar trebui să mă îmbrac, iar îmbrăcat nu ştiu cum aş mai citi scrisorile. Aş
deştepta atenŃia Emiliei asupra interesului pătimaş cu care le descifrez. Aş pierde şi comentariile şi amănuntele ei. Rămîn aşa... Aprind o nouă Ńigară şi simt că a gîndi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulaŃie în mine ca o descongestionare. A desluşi, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie şi dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creşterea nici unei voluptăŃi nu poate fi întreruptă prin propria voinŃă.
A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine pregătit, arătîndu-i ce reducere avea de gînd să facă tata) şi a fost o discuŃie de trei ceasuri.
- Domnule Vasilescu, spunea Ladima, gesticulînd aşezat, cu amîndouă coatele pe masă, cu un zîmbet binevoitor, e cu neputinŃă să scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un număr în patru pagini, pe săptămînă, socotit un sfert de pagină reclamă, 10 mii de foi tiraj. Şi, ca în paranteză: 5 mii e zaŃul şi tipul, 5 mii hîrtia. Aci nu încape nici o reducere. (Totuşi tata a obŃinut cu 50 de mii de lei pe săptămînă, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi... Nu-i aşa ?... Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, servitorul 3.000... adică 22 de mii pe lună...
Şi a rămas, ca la un sfîrşit de demonstraŃie, cu umerii aduşi în faŃă, cu palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrîntă. Convins.
- De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat braŃele:
- Un birou pentru dumneavoastră...
- Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar... Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune... una directorul, una redactorii, alta administraŃia... Mai departe... şi, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mîna, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, oarecum agresiv.
Ladima şi-a răsucit mustaŃa, a consultat notele.
- 3 mii cheltuieli de administraŃie şi expediŃie, de număr. Bătrînul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire.
- Asta?
Ladima a înşirat profesoral:
- Timbre, sfoară, transport, telefon, hîrtie de împachetat...
- Pune 1.500... de număr... 26 de numere... Şi se îngîna după obiceiul lui, ca să aibă
timp de gîndit: ă-ă-ă-... da, 15.000... ă-ă-ă... zi 40.000.
