Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material ... Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepŃional de 14 mii de exemplare. Presupunînd că aveau să se încaseze toŃi banii, era limpede că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare cîştig, mic, ce-i drept. De altfel, era făcut şi cu o cruntă economie. Faptul că
Ladima era absolut invulnerabil – şi se făcuse investigaŃii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaŃa – făcea posibilă
orice campanie. De el nu se putea agăŃa nimeni ... Nu i se putea riposta cu violenŃă
personală, penibilă aproape, cu care ataca el.
Nae Gheorghidiu, miercurea seara, cînd mînca la noi acasă, surîdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrîn: „Să ştii că-l fac om pe ăsta ... Îmi place ... Unede naiba l-ai găsit, Lumînărarule ? Uite, îŃi dau cuvîntul meu că-l fac om.” Cînd Nae Gheorghidiu spunea: „Îl fac om”, punea în asta un fel de religiozitate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om ?” ³
¹ Cred că pot să confirm, şi din proprie experienŃă, în viaŃa noastră gazetărească, această impresie că – împotriva aşteptărilor – nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, cînd e la rîndul lui atacat personal, în viaŃa lui proprie, decît un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaŃia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc cînd întîmplător se înŃeapă la deget şi văd sîngele propriu apărînd în picături roşii.
² E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul acesta e o ficŃiune pură. Chiar unele întîmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii dint-altele care s-au întîmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenŃă”, se înŃelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităŃi de convenŃional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă care poate să
înşele.
³ Tînărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără echivoc al acestui cuvînt în româneşte, el care la 22 de ani era ataşat le legaŃia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atîŃi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalŃi. Un om e cel care are existenŃă civilă, adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezenŃă, pe cînd ceilalŃi nici nu sunt încercaŃi. El participă din privilegiul unei foarte restrînse categorii. (Sunt vreo cîteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniştri de profesie, deputaŃi din oficiu, personalul legaŃiilor din străinătate, membrii tuturor
celor cîteva mii de consilii de administraŃie, plătiŃi cu tantieme care exchivalează titlurile de nobleŃă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborînd să zicem, între alŃii, directorul Teatrului NaŃional, directorul Institutului de radio (cum credeŃi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenŃi de muzee şi instituŃii publice, care acordă locuinŃă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întîmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii s-au recrutat atît de numeroşi ofiŃeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a Ńinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luaŃi din tren la întîmplare? înainte de RevoluŃia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică
provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întîia de tranşee şi de foc, pe cînd soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, în ConstituŃie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămînă „ataşat", pe lîngă el, la cartier, la Iaşi, Bîrlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii" aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înŃeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluŃia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluŃii, pe cei care au soluŃii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că
dacă n-are soluŃii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraŃie, aşa cum sunt numiŃi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanŃat al vreunei instituŃii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atîtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decît revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămîne nici acolo). Cu toate că a gîndit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată
lumea îl compătimeşte înŃelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după
rangul lui", dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toŃi ceilalŃi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptîndu-l în calitate de paj într-ale „omeniei", Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai tîrziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraŃie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.
P.S. Atragem luarca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.
Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat... Veacul ducea o campanie de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntaşii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului şi care obŃinuse remanierea lui Gheorghidiu... Erau mai mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfîrşit cineva care nu avea curajul să atace pe faŃă, dar îl ura atît de mult, încît ar fi vrut să-l vadă prăbuşit, chiar fără ca măcar să Ńie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la redacŃie un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din viaŃa politică, ci şi din cea publică... Pînă în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a Ńinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaŃie. Ladima, care se înverşuna uşor cînd nu-şi vedea victimele în faŃă, aşezase totul cît mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat întîmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, dînd un telefon acasă
la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntîrziat la redacŃie şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie şi el. A cerut, frămîntat de gînduri, cu un zor
nervos, şi dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung... Pe urmă a împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninŃat. Eram şi eu acasă... „Alo... domnul Anibal Dimescu?... foarte bine... Aci, Nae Gheorghidiu..." Nu pot să ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lîngă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele... M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puŃine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sîngerii din obrajii căzuŃi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărŃit în romburi molîi de uzură. Avea emoŃia unui debutant... dar, făcînd o sforŃare de bolnav cu voinŃă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenŃă şi bunăvoinŃă de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinŃe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife..." Şi se strîmba Ńuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puŃin, hm... hm!... „Întîmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atîta trecere ca să împiedic apariŃia... îŃi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri... Pretinsele documente eu nu le-am văzut." Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bîlbîit cîteva vorbe amărîte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „łi-am telefonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mîinile cuiva. La revedere, la revedere." Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, emoŃionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumînd Ńigară după Ńigară, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua.
Abia tîrziu a văzut-o, i- a spus cald, mulŃumit, cu o voie bună obosită după atîta emoŃie:
„Ce mai faci, spălăcito?" şi a primit invitaŃia la masă, căci la el acasă erau obişnuiŃi să
nu-l aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguŃ cu toată lumea, parcă
mereu înduioşat, liniştit, radios. Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni... Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecŃiune pentru celălalt... I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea.
A început să-i laude calităŃile politice cu o ostentaŃie exagerată. Au fost mai tîrziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.
Uşa se deschide larg... şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, şi pe ea o linguriŃă de dulceaŃă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă.
- Valeria spune că Ńi-o fi sete... cu căldura asta...
Întreb cu jumătate voce:
- Croitoreasa, vară-ta, a plecat?
- Nu, mai avem puŃin.
Sunt stînjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta străină, e o viaŃă de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, ridicol.
- Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că sunt aci?
îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar mînca:
- Şi dacă ştie?
- Cum: şi dacă ştie?
- I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet... şi că tu acum citeşti pînă mă
întorc. Ce vrei să fie?
E stupid, dar în definitiv poate să fie şi aşa.
- Da... dar atunci închide uşa repede.
Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri şi vineri luam seara masa la părinŃi; cînd am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului,
oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, ca un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele cîteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuŃi sub fălcile strînse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-1 făceau pitic. Cînd era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrîn. Era afară zloată şi fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas pe gînduri, cu paltonul pe el, îndelung.
Tîrziu, ca din senin: „Tu nu ştii ce scriu gazetele?..." Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o găseşti la colecŃie, căutînd numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfîntul Dumitru, cred 19 sau 20 octombrie. łin minte data, pentru că
