lună în paradis, o comedie nemŃească... Ar fi admirabil să intri însă la NaŃional... Săptămîna asta se pune în repetiŃie învierea... ar fi s-o dublezi pe Marioara Voiculescu.

Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferinŃa lui Dekobra diseară nu ne-au venit laziar. Dacă vreŃi, aveŃi locuri la cinematograf la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine. Concursul de fotogenie al gazetei nu e serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la Paris. Spune dacă vă duceŃi diseară. Mie mi-e cu neputinŃă să viu... E o masă colegială, cu toŃi redactorii... Nare nici un sens să vii si tu, nu vine nevasta nici unuia.

G.

- Era aşa pe toamnă. începuse el să scrie critică de teatru. Dar ştii, ce critică!... îi speriase pe toŃi. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza lui.

Încă o scrisoare fără titlu.

Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor... Dacă are actele în regulă, să seducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că vrei tu să te ocupi puŃin de camera mea? Dar nu enimic de aranjat, Valeria... Cum n-am bagaj decît un geamantan, iar cărŃile le-am si expediatastăzi... Camera e mobilată: divan roşu, scaune cu spate de catifea roşie, un birou (scaunul înaltcu catifea roşie parcă e jilŃul lui Ştefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că

are si baie... îmi place că nu mai am scări de urcat si, cum îŃi spun, am si baie. E un fost vestibul,neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiş de sticlă... si au instalat baie...

Cam scurtă pentru mine, nu e vorba, dar merge...

G.D.L.

Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului NaŃional: Eşti angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie... Vino azi să mă iei la masă si să-Ńi dau amănunte.

G.

- Te-a angajat?

- A, păi acum îi ştiau de frică. Ce-a fost cu cronica de la Faust. Toată lumea a citit-o şi în foaier şi la direcŃie.

Nu te supăra, dar nu pot veni... Vreo cîteva zile sunt ocupat şo ziua şi seara ... Voitrimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prînz, credea că vii pe aci, Gina...

Emilia rîde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, şi încearcă, fără succes un surîs cu gura, mare de şărancă de pe Volga:

- Îmi aduc aminte ... În serile acelea vream să mă întîlnesc cu Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc... Nu se ştie cum aveau să iasă lucrurile... Îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo cîteva seri... că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era chip să dispar fără să-i spun unde mă duc... Mi-am adus aminte că el, cînd se supără, nu mai dă pe la noi cîteva zile... Nu ştiam să mai inventez.

Şi am început să-i spun încet la urechi Ginii, care era la noi, o mulŃime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă lăsam, a spus aşa în glumă mai mult, întro doară:

„ Ce şoşotiŃi, fetelor, acolo ?”

Eu i-am răspuns acru: ”Nu te interesează...”

A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucînd teatru. El s-a sculat în picioare, şi a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos...” Fără să mă uit la el, i-am spus că n-are decît să plece, dacă nu-i place, că nu-l Ńine nimeni... S-a ridicat în picioare, alb ca varul, şi n-a mai spus o vorbă... Trei zile n-a mai dat pe la noi... Pe urmă, cînd am văzut că nu e nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el şi m-am dus la redacŃie... Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la teatru... S-a apropiat de mine şi mi-a spus glumind: „Bună ziua, domnişoară... AŃi terminat secretele ?”Stăteam bosumflată, pe urmă am început să rîd cu hohote... Mi-a luat o mîină şi mi-a sărutat-o.

„Astăzi pot să întreb ce-i spuneai?” „Du-te şi întreab-o. Îi spuneam că eu cunosc un tip bine, care scrie la jurnal...” I se făcuse ochii cît pumnul şi i se ridicase mustaŃa, în sus toată... „Îi spuneai asta Ginei?” „Te cred... dacă rîdea ea cu hohote, cînd întrebai ce-i şoptesc, şi eu vream să-Ńi spun.” Rîdea fericit, şi-mi mîngîia părul: „Ce copil eşti! Ce copil năzdrăvan, care complică totul... „Mă gîndeam, zău pe vremea aceea să mă culc iar cu el... Dar Valeria mi-a spus iar că e bine să-l duc aşa cu zăhărelu, mai ales că el nu cerea nimic.

În vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era şi Gina la noi, care îmi dădea replica, a venit vorba despre viitor... aşa... că e bine să se asigure omul... A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci... era chiar pe vremea asta.

Emy dragă,

Deşi n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gîndit ce ai spus tu aseară... Emy, îŃispun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fiinevasta mea. Dacă nu am făcut nimic care să-Ńi arate cît de adîncă şi nestrămutată e dragosteamea, dacă nu Ńi-am cerut decît cîte un sărut, a fost pentru că te iubesc atît de mult, că nu dorescsă fii a mea decît ca nevastă... Si dacă gazeta prinde, dacă voi dobîndi posibilitatea materială, îŃivoi cere să fii nevasta mea. Pînă atunci, cu surîsul tău din fiecare zi, cu sărutările furişate, suntcel mai fericit logodnic din lume... îŃi sărut cu recunoştinŃă ochii a căror lumină îmi limpezeşteturburările şi amărăciunile.

George

Emilia e amuzată, cu dispreŃ, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi nevastă.

- Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el? A răspuns, îngînînd ca o precupeaŃă chibzuită:

- Ei, pentru ce vrea el!... şi fără să termine revenind cu ocol: Nu se putea... Era şi caraghios îmbrăcat... Parcă era un tată... Nu-mi venea să ies cu el, şi ca şi cînd ar goni un gînd... nu, nu se putea...

Nu mi-e prea greu de întregit schema gîndurilor ei aşa: El vrea o nevastă numai a lui... Vrea să merg cu el la Rîmnicul-Sărat, sau mai ştiu eu unde... Pentru asta, avea prea puŃine mijloace... Poate că ar fi fost bun ca un bărbat „înŃelegător", care să ştie să închidă

ochii cînd e nevoie. Dar nici pentru asta nu era bun, căci era prea puŃin prezentabil... Se îmbrăca prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea actriŃe.

Poate că acesta a fost şi norocul lui Ladima, fără ca hii să-i treacă măcar prin cap.

Îi era ruşine să iasă cu el... E drept că era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură

dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima... Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de provincie. SimŃeam asta şi eu, cînd ieşeam cu el seara la masă la

„Chateaubriand" sau la „Cina". L-am lăsat să înŃeleagă o dată ce gîndesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine la un croitor.

Într-o seară, însă, eram la „Elysee", mi-a spus aşa în bătaie de joc:

- Dumneavoastră, snobii, care urmaŃi moda...

Deşi.tonul era glumeŃ, nu era lipsit de puŃină acreală. I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decît se aştepta el:

- Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea?

A surîs şiret pe sub mustaŃă, poznaş ca un copil, care însă vedeam că nu vrea să mă

supere, ci numai să mă tachineze.

- Hm... hm... Cămaşa de mătase...

- Nu e de mătase... E o simplă dejalenă...

- Aaa... deja... cum ai spus, dejalenă?...

- Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, fireşte. Dar aş pune orice, cu condiŃia să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colŃuri exagerate. Mînecile cămăşii, e adevărat, sunt strînse pe încheietura mîinii... Dar, sau largi, sau strînse, ce sens ar avea din punctul dumitale de vedere?

Rîdea, gîdilat, convins că m-a lovit unde. mă doare.

- Dar costumele pe care le schimbi mereu?... parcă eşti cucoană... La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb.

- Vorbeşti serios? Mi s-a părut ciudat că 1-a impresionat asta! Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din următoarele rînduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu pantaloni cu dungi, cenuşii. Un costum maron pe care-1

pun de dimineaŃă... îl schimb în fugă spre seară, cu unul bleumarin, pentru că nu voi să

atrag luarea-aminte în localurile în care intru printr-o culoare bătătoare la ochi. Şi nu-i drept că maron-ul se vede de la distanŃă?

" Zi-i „castaniul", sună mai romîneşte.