C a m i l P e t r e s c u

Patul lui Procust

I

Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mînia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinŃa de a face efortul unei explicaŃii gîndul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice. ¹

Veneam în ziua aceea cu braŃul plin cu flori ... Nu mă aşteptase ... Nu dorisem decît să retrăiesc o clipă ... ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gînd otrăvit mi s-a împrăştiat în sînge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conŃinutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă

adînceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braŃe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiŃie – căci eram atît de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să

sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă

strîngeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acsă şi asta era fără

temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălŃuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atît de puŃin cît te poŃi sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îŃi aduci aminte cînd ai fost la noi la vie, cînta neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta ? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru drăguŃ, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă.

Acasă l-am găsit pe D. stînd pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mînă

numai cînd mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un cîine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el ... Era palid, mai urît ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată

ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămînă la mine cînd nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mînia mea i-ar sfărîma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zîmbit oportun şi i-am dat mîna ... Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Întîia oară mă parfumasem din nou – tot din superstiŃie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.

Pe urmă a întrebat stîngaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat ?” Întrebarea lui, care nu avea decît un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decît aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el ¹ Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au

înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul neaaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenŃe” pe care-l înfăŃişăm cititorilor.

De altfel, pentru înŃelegerea unor referinŃe din aceste scrisori, sunt negreşit necesare cîteva lămuriri, fie şi cu preŃul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doamnei T. Mai întîi să apară pe scenă.

Am avut întotdeauna convingerea – şi azi mai înrădăcinată ca oricînd – că „meseria”, „,meşteşugului”

sunt potrivnice artei. În cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gîndind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze interpreŃii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cît mai ales atrăgînd în lumina rampei dintre personalităŃile care şi în alte regiuni şi-au dovedit capacitatea de creaŃie. Să aducă pe scenă complexe de experienŃă din viaŃa reală, aşa cum au procedat cîŃva mari regizori streini. Cum se gîndeşte, cum iubeşte, cum se suferă

nu se poate învăŃa în orele de curs şi nici atesta prin certificate de absolvire. Elementele modeste, educate cu îngrijire şi discernămînt, îşi pot valorifica prin lecŃii însuşirile de rînd, obŃinînd acea capacitate standart care face ca majoritatea elevilor intraŃi într-o şsoală, fie ea militară, liceu, de bele-arte sau sivicultură, să

termine aproape toŃi, promovînd an cu an, automat şi cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decît, intens, al personalităŃilor puternice şi al dislocărilor de conştiinŃă ( restul e distracŃie şi „instituŃie culturală” ). Nu are deci nici o valabilitate objecŃia care mi s-a dus: că în artă e de la sine înŃeles că firile excepŃionale n-au nevoie de Conservator, însă această şcoală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred, o contradicŃie în esenŃă. Căci nu are ce face cu aceste temperaturi modeste ( care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei ). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepŃională. Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniŃial prin însuşi caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii ? Mai întîi „după fizic”. Există aberaŃia „fizicului în teatru”, înŃeles ca fizic frumos. Cînd arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele, tînăr şi frumos pentru Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul „modern”, burtos pentru comic, cînd, în sfîrşit, arta cere în fizicul actorului tot atîta variaŃie cîtă a creat viaŃa, comisia profesorilor admite cu preferinŃă un fel de tip care „are fizicul”, adică

nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urît, nici alb, nici negru, în afîrşit, ceva desăvîrşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugerează

nimic şi pe care oricînd l-ai lua mai curînd drept funcŃionar comercial decît slujitor al artei.

Altă aberaŃie este aceea a „vocii”. AtîŃi tineri fără ocupaŃie devin actori pentru că au voce, cînd ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminaŃi de la clasele de dramă şi comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conŃinutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenŃă, de absenŃă a temperamentului şi a virilităŃii. Tenorii au o reputaŃie bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar pînă la începutul veacului trecut, cîntăreŃii aleşi pentru anumite mari cariere muzicale erau castraŃi, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica frumuseŃe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenŃă ( şide aci neregularitatea ei ) cu înseşi străfundurile emotivităŃii. O femeie – observaŃi în jurul dumneavoastră – are voce frumoasă cîn vorbeşte cu cel care-l iubeşte şi voce urîtă, cînd porunceşte servitoarei să aducă apă sau să spele vesele.

AdăugaŃi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faŃa comisiei aşezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiŃă

sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Duşmancele, şi după asta domnii examinatori descoperă

talentul, cum medicii de pe vremea lui Molière aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.

În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioarea, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaŃi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”.

Eu credeam însă că doamna T. ar fi putut arăta posibilităŃi de mare artistă şi aş fi fost bucuros să

apară în Act veneŃian , de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă omeneşte e de înŃeles sinceritatea acestei severe cenzuri – căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei – riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intenŃiilor dintîi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi aici soluŃia unui teatru particular, condus de un strălucit tînăr comic foarte înŃelegător, care admitea spectacolul ca „ lever de rideau „ al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc.

Nu înaltă şi înşelătoare slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoare castanie ( cînd cădea lumina pe el părea ruginiu ) şi mai ales extrem de emotivă, alternînd o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice ( avînd, pe deasupra, un comerŃ, la propriu şi la figurat, intens cu arta şi cetitul ), doamna T.

Ar fi dat o viaŃă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie

frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Avea orbitele puŃin neregulate, uşor apropiate, pronunŃate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de viaŃă, care cînd se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă.

Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mabilă vie ca o floare, plină. Gîtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actriŃe au fost totdeauna de un soi de frumuseŃe incertă, am spune „pe muchie de cuŃit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mîngîieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanŃă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adîncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat ameŃeli calde şi reci.

Firul care mă dusese la gîndul spectacolului era că realiza două dintre indicaŃiile pe care, în paranteză, le impunem eroinei din Act veneŃian şi pe care eu le socot, în afară de inteligenŃă şi cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică

„repede, cu pauze inteligente între propoziŃiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă în lumea teatrală „dicŃiunea” şi care au aerul unor pronunŃări răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. vorbea foarte repede, păstrînd rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru esenŃial, cînd vocea scădea brusc, lungind, adînc tulburător, vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniştit, spunea mai întîi singură fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau parcă decît să

repete ce au spus ochii”, chiar cum ceream eu în cealaltă indicaŃie care păruse, mi-am dat seama mai tîrziu, în timpul repetiŃiilor, cu altă interpretă, de neînŃeles.

Pînă la capăt, însă doamna T. n-a primit. Poate nu atît dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cît dintr-un fel de oroare de exhibiŃia pe care o complică scena cu rampa ei şi care o făcea, după amînări, să-mi spuie cu o răsfrîngere cald interioară:

- Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile... N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii.

Mai tîrziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei şi cinci, în refugiul acela cu mobilier geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de experienŃă şi frumuseŃe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întîmplător, avem posibilitatea, m-amoferit, gata să înlesnesc apariŃia oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.

Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald.

- Dar e cu putinŃă ceea ce-mi spui ... glumeşti.

- De ce ?

Şi izbucnind într-un surîs, căci nu rîdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricît de vesel, surîsul ei avea în el un reziduu de tristeŃe.

- Dar eu nu şitu să scriu ... Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie ?

- Arta n-are de-a face cu ortografia ... Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba română. Nu e obligaŃia decît pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenŃi în greşeli de ortografie decît bancherii. Eminescu a scris mai puŃin ortografic decît oricare dintre poeŃi care l-au urmat şi l-au imitat ... E îndreptat, cînd e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de liceu.

Se gîndi o clipă şi, ca şi cînd nu putea asimila ideea, a respins-o:

- Nu pot ... Cum o să scriu ? ... N-am talent.

- Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea ... Dar îŃi spun serios: nici unul dintre marii scriitori n-au avut talent.

- !? ...

- E purul adevăr ... Să zicem că a fost o excepŃie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără

îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.