Şi totuşi Emilia asta nu are dreptate, căci dacă l-ar fi privit cu cît de puŃină sinceră

simpatie, ar fi trebuit şi sigur că ar fi izbutit ca ea să-l facă să-şi schimbe îmbrăcămintea.

Arunc mucul de Ńigară surîzînd şi examinez, întîi eu, biletul pe hîrtie cu antetul Veacului.

Emy,

La regizor nu se găseşte rolul. Trebuie scos din nou. Am rugat pe domnişoareledactilografe. Treci după-masă să-l iei.

Am reŃinut pentru revelion o masă de patru ham la „Enescu” Se mai pot pune la nevoiedouă scaune... Vreau ca 1928 sa fie început cu frenezie-Acest 1928 vreau să fie anul vieŃii mele.

George

Anul morŃii lui... Nici o bănuială...

Aş vrea să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur stîrneşte în mine o goană de forme şi lumini. încerc sa rezist şi n-am punct de sprijin.

Revelionul din 1928... ViaŃa omului acesta mă tîrăşte în vremea care s-a scurs, cu propria mea viaŃă, cum trage un fluviu apele rîului afluent. Nu vorbisem cu doamna T.

de un an şi jumătate... Amintirea îmi îngreuiază tristeŃea... Las totul şi fumez. Gîndul ca venea al doilea revelion pe care nu era să-l facem împreună, mă umplea de o disperare care pătrundea ca un frig... Trotuarele înguste erau pline de o lume grăbită, numeroasă

de obicei, dar devenită manifestaŃie de stradă în zilele acestea de tîrguieli... ToŃi oamenii aceia aveau un rost, aveau un ideal măcar de douăzeci şi patru de ceasuri, căutau o beŃie... Pe Cale Victo zăpada se pulverizase, încît se făcuse ca un soi de tărîŃe deşi rămîneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de gheaŃă

stratificate. Parcă din cauza atîtor respiraŃii geru se înmuiasej. Primisem de dimineaŃă

telefoane de la prieteni pentru invitaŃii şi desigur ca peste tot oraşul gînduri se căutau într-o circulaŃie ameŃitoare, ca mişcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintîi dintre acest invitaŃii, la L.C., pentru că înŃelegeam că e de prisos sa ma rezerv, ştiam că

oricîte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele.

Fiindcă la băcănii tîrguia atîta lume, pentru că în blănuri şi în şoşoni scurŃi de tot, ca retezaŃi, lăsînd să se vadă ciorapul de mătase între ei şi strînsoarea mantoului, treceau atîtea femei... era în mine un neastîmpăr altoit cu tristeŃe. Mi-a venit şi mie o poftă nebună să tîrguiesc şi să fac bucurii la întîmplare... Aş fi vrut să ştiu ce va face ea seara... cu va ciocni un pahar de şampanie. Bună cum e, cui va ura cu obrajii rumeniŃi, cu rombul înflorat al surîsului, cu ochii strălucitori şi lichizi:”Noroc şi an bun..."? Va avea în toată seara un gînd bun şi pentru mine ? Cine-i va lămuri, în minte, ameŃitor, umerii mobili ca merele în de taiul mătăsii, şi rădăcina nervoasă a cefei?

Am început să colind magazinele, ca să văd cum tîrguieşte lumea.

Pentru nepoŃei cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby", un aparat de radio şi tot soiul de jucării de pom... Am luat pentru cumnatu-meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la un magazin o lampă minunată, făcută

din cuburi, ca s-o determin să adopte mobila modernă. Micii actriŃe i-am trimis un aparat fotografic, promis cîndva în glumă.

Aş fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De şapte-opt ori am trecut, alunecînd peste muşuroaiele de gheaŃă, prin faŃa magazinului... Am zărit-o de

vreo două ori înăuntru, ocupîndu-se de clienŃi, foarte numeroşi pentru lămpi, mescioare şi obiecte de artă, care îşi alegeau singuri şi probabil cereau lămuriri, întrebau de cost...

Trei sute de mii de oameni, din acest Bucureşti, de la trecătorul în maşină, la comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe femeia asta în pulover roşiatic şi rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i vorbească, să vadă figura puŃin băieŃească, oricînd gata să se transforme într-un surîs de soră sau „regină care vrea să se facă populară", numai eu nu... Aş fi putut sărbători revelionul la „Cina", între femei pe care alŃii le găsesc „splendide", aş fi putut colinda cu maşina pe la jumătate din locuinŃele luxoase din Bucureşti, în noaptea asta, cînd toate femeile erau decoltate şi împodobite... Oriunde aş fi fost primit... Dar totul era anulat de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, ca să mă trîntesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, dintr-un război de patru ani în tranşee.

Aş fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aş fi avut măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara şi să-i spun, fie şi cu un surîs îndurerat:

„Mult noroc... multă sănătate", după ce i-aş fi trimis un dar.

Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam trimite... Ar fi ştiut de unde vine şi asta însemna pentru mine prăbuşirea.

ExperienŃa unui revelion precedent îmi arătase riscurile unei astfel de încercări.

Acum doi ani, cel dintîi revelion pe care nu-l făceam împreună ne găsea certaŃi, despărŃiŃi de mai mult de patru luni... îmi spuneam totuşi că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aş fi vrut să fie şi o recunoştinŃă, şi un cheag de emoŃie risipită într-altă vreme departe de ea, şi o durere nouă, arzătoare. Aş fi vrut de asemeni să aibă şi o valoare comercială... Mi-era teamă să nu aibă dificultăŃi materiale...

Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, şi cum niciodată nu primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi rău s-o scutesc, într-o măsură

oarecare, de cine ştie ce întîmplări viitoare...

Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de bijuterii şi am comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din Bucureşti, o brăŃară de platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui mic ceasornic, cu cîte un briliant mai mare la fiecare capăt... Costase 800 000 de lei... Mă gîndeam să i-o ofer de ziua ei, dar şi mai bine de revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puŃin direct şi personal... Sau dacă nu, eram hotărît să-mi creez, de la o a la alta, o împrejurare oarecare, anume; să

aibă aerul unei stricte şi fireşti întîmplări fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicaŃii.

În cele din urmă m-am hotărît s-o aştept la ieşirea din magazin Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă . Aşteptarea asta a fost una din cele mai grele din viaŃa mea... Mi se Darea că toată lumea ştie ce aştept, rezemat de bara galbena din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din faŃa magazinului, şi credeam că toŃi mă compătimesc şi mă găsesc ridicol.. Zeci de prieteni, care au trecut pe acolo, văzîndu-mă, m-au tachinat, intrebandu-ma daca aştept vreo midinetă... Mereu trebuia să găsesc motive şi explicaŃii... Abia pe la două şi jumătate a ieşit... Cînd a trecut pe langa mine, in mantoul de taupe rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simŃeam o pornire nebună să-l mîngîi, să-mi lipesc obraji, de el am îngheŃat. Surprinsa însă după ieşirea din magazinul cu lumina artificiala, de albul ameŃitor al nămiezii, era probabil puŃin zăpăcită şi de mişcarea curgătoare de pe

M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi am pornit după ea, încet, hotărît să

provoc în dreptul ei o încurcătură care să mă oprească n loc Nu era prea greu în ajunul

acesta de An Nou... Cînd am ajuns, am cerut zgomotos loc... A întors capul tresărind, căci uni cunoştea claxonul. Am.privit numai cu coada ochiului Ea a rămas aproape încremenită pe loc şi toată figura i s-a strîmbat uşor ca de durere... Albul ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede şi platina cu reflexe liliachii a pupilelor mai intensă, mai alarmată Buza de sus, d,n cauza aurii desfăcute într-un surîs de tristeŃe, lasă sa se vadă

dinŃu albi din faŃă îi înflorise toată faŃa, mărginită de bordura ca de şapca a pălăriei cloş de gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul şi-l depăşea, de fularul de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, infoiat, pe piept. O vedeam în oglinda de la volan şi am întors capul încet... Deşi se uita la mine, n-a prins de veste, de parcă

plutea in nereal - şi m-am mirat de asta - căci pe urmă privirile noastre s-au întîlnit...

Am ridicat pă aria şi mi-a răspuns liniştit şi cald, parcă ne certasem aseară de parca S-ar fi trecut patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului Romîn, deşi îmi veneau maşini în fată... Am coborît şi i-am ieşit înainte.

- Sărut mîinile... Şi tremurînd aproape: La mulŃi ani.

Avea ochii mirat deschişi, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, înlă-crămaŃi... N-a spus o vorbă şi mi-a luat apoi braŃul. Mi 1-a strîns, pornind alături, lipită de mine ca o strîngere la piept, transformată din cauza locului. SimŃeam parcă prin stofa paltonului mîngîierea mantoului ei castaniu-verzui.

- Unde mergeai?

Nu mi-a răspuns nimic... Tăcea, aşa, nervos, la braŃul meu... fără să mă privească...

Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu lucrurile. Pe orice aş fi pus mîna n-aş fi putut prinde bine, vorbele nu veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau forme... De nervos ce eram, simŃeam nevoia să vorbească

neapărat căutînd penibil.

- Pot să te întovărăşesc puŃin?...

Era puŃin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase braŃul şi mi-l Ńinea strîns.

Abia acum m-a privit liniştit şi voit.

- Mă duceam să mănînc ceva la un mic restaurant aci...

- în pasaj?

- Da... dar acum nu mai pot mînca... Hai, pe stradă...