cuvinte: „Cu neputinŃă".
Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a fost la mine, forŃînd aproape uşa.
- Fred, ce înseamnă asta?
Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo din Taifun.
- Nimic... Răspunsul meu. M-a certat cald... gutural.
- Dar Fred... Fred, eşti nebun... Tu mă iubeşti.
Am luat, cu o voinŃă de ghilotinat, o atitudine aproape necuviincioasă:
- Doamnă, cred că faceŃi o confuzie... Vă preŃuiesc nesfîrşit ca inteligenŃă... şi-mi place prezenŃa dumneavoastră... dar nu mă interesaŃi ca femeie.
A rămas ca paralizată... i-au dat lacrimile... Nu putea să spuie nimic, scîncea.
- Dar Fred... Fred... mă iubeşti, nu e gest al tău să nu-mi spună că mă iubeşti.
Am luat o atitudine de diplomat insultat:
- Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic şi această presupunere, şi această
insistenŃă... De altminteri, Ńin să vă previn că aştept din moment în moment o femeie...
S-a frînt toată, părea mult mai mică... Îşi muşca buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu cotul de o etajeră de cărŃi, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt şi fluturat, din cauză că îşi scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsînd descoperită fruntea şi urechea. Ochii priveau pe jumătate închişi, îndureraŃi; distanŃa dintre pleoape şi sprîncenele chinuitor înălŃate se mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puŃin de tot, nu se vedeau dinŃii. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. în gulerul de batist al bluzei, gîtul îi palpita în gropiŃa de la claviculă.
S-a întors ca sub o povară, şi-a luat rar, ca un somnambul, mănuşile, şi-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gîtului şi a plecat. Aşa au luat sfîrşit trei luni de trăită
nerealitate.
În mai, a avut o legătură de două săptămîni, pe care a rupt-o brusc, pare-se, după
ce acumulase destul dezgust... Am fost fericit cînd s-a împrietenit cu Eleonora Demetriade... Sufăr mai puŃin cînd văd că se interesează de o femeie... Cînd a plecat la Movilă în august, căci la Berlin nu avea să plece decît în septembrie, m-am dus, bineînŃeles, după ea... ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici". Cînd nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaŃa pe care o duce... mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine...
Ar putea fi altfel? De doi ani viaŃa mea e un şir de contraziceri stupide, de hotărîri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acŃiuni gratuite şi greşeli mici, infame, de o inconştientă care mă îngheaŃă pe mine însumi şi anulează totul.
Emilia îmi flutură mîna în dreptul ochilor, ca şi cînd ar vrea să mă trezească.
- La ce te gîndeşti atîta?
- Nu ştiu, e atît de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, pînă s-o mai răcori puŃin.
- A fost azi o zăpuşeală! Mă mir că nu plouă.
Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a sculat şi s-a aşezat pe marginea patului, cu trunchiul puŃin cam strîmb. Picioarele cu coapsele mari, lăŃite de marginea drotului, îi atîrnă de la genunchi în jos... PerniŃa mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu
totul, cînd stă aşa, floarea de mătase. Pîntecul, deşi ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă cu perniŃa... Sînii par şi mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din stînga îi e mai turtită decît cea din dreapta, aşa cum stă cam aplecată într-o parte... sprijinită
într-o mînă. S-a gîndit parcă la ceva. S-a dat jos şi a căutat o fotografie a lui Stoianovici.
- Numai să vezi...
O cercetez lung, deşi nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă:
- Hai să mai citim:
Valeria dragă,
Îmi pare rău, dar nu pot să te ascult... Nu mai rămîn nici un ceas la gazetă... Am primitdouă scrisori, de la cine ştii, dare de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară cînd suntpus în situaŃia asta.
Crede-mă, şi mie mi-e greu să renunŃ la o leafă, care, aşa cum e, îmi e atît de necesară. Mi-egreu să renunŃ la celelalte avantaje - pe care le enumeri - ale gazetei, dar mi-arfi silă de minedacă aş continua.
Nu, Valeria, este peste putinŃă... îmi pare rău de camarazii mei... şi mie mi-era agreabil să
lucrez cu ei. Toată viaŃa mi-e plină de urîciune. Cînd alŃii au vilă şi casă şi onoruri, pentru că aurenunŃat la mîndria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decît dreptul de a scrie şi mai ales de ascrie ce gîndesc. Dacă nu scrii ceea ce gîndeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcutbani, mai practice, mai rodnice decît acela de mercenar al condeiului... La urnia urmelor, pentruceea ce mi se propune e prea puŃin leafa de gazetar... Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorbasă accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel înTransilvania. într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decît cu o biată conştiinŃă limpede.
G.D.L.
Emilia îşi turteşte cu regret buzele una de alta, clatină din cap şi se lungeşte iar, plictisită, lîngă mine.
- Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi-a dat demisia.
Ce-am stăruit pe lîngă el... Valeria s-a Ńinut de capul lui o după-amiază întreagă. „Nu şi nu, că el pleacă." Abia trecusem revelionul.
Din pricina unui articol în care Ladima denunŃa vehement un cartel industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca ministerială, şi de altfel în înŃelegere cu tata, au hotărît să se creeze la gazetă o „direcŃie politică" pe care au încredinŃat-o redactorului-şef, devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de Mateevici. În realitate nu era prea limpede rostul acestei direcŃii, şi mai ales nu era limpede ce rol mai avea în redacŃie Ladima. După o zi de încercare, cînd a văzut ce încurcate sunt atribuŃiile respective, el şi-a dat demisia... Cele două scrisori i le-a scris tata, rugîndu-l să nu se grăbească, să fie înŃelegător şi să ia situaŃia aşa cum e.
L-am rugat şi eu să rămînă... Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îŃi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămîn, n-aş putea... Nu sunt în stare să scriu două rînduri care să nu vie dintr-o convingere adîncă. Stau înaintea paginii albe cîte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gîndesc?...
Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alŃii."
Emilia clatină din cap cu părere de rău.
- Necazul cel mare a fost altul... Peste două săptămîni era premiera mea... Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie... ToŃi duşmanii lui au tăbărît pe mine...
Nu mai spun de alea din teatru, care atîta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu cine mi-a făcut-o.
Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sînul de jos e sprijinit de braŃul de sub el, cel de sus întinde puŃin pielea la baza lui, ca un fruct greu şi se sprijină pe tovarăşul lui de jos. Şoldul îmbelşugat stă arcuit mult şi genunchiul plin dedesubt e adus în faŃă. Din pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul.
Nu ştiu dacă „i-a făcut-o cineva", nu ştiu dacă „duşmanii lui au tăbărît pe ea".
Ceea ce ştiu e că într-o piesă modernă, omenească şi simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiuse ce să-i arate, a încercat să plaseze eternul şi teribilul ei cuplet din Modelul, deşi pe alte cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că şi aci era vorba de o femeie părăsită. Cum aşa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, care rugau pe şeful de orchestră să
intercaleze undeva un cuplet cu care, cine ştie cînd şi unde, avuseseră ei succes.
Nenorocirea a fost că s-a rîs în sală, tocmai cînd Emilia se credea mai dramatică. Şi n-a fost o colegă de vină... Am asistat la premieră şi pot să spun că rîsul „era în atmosferă". A fost destul un mic accident... De la galerie, cînd ea a terminat, patetică, înclinînd capul pe umăr, o frază pe care o credea zguduitoare: „Să te gîndeşti din cînd în cînd la mine", un student, probabil, a confirmat apăsat şi grav: „Bine!" şi sala a izbucnit în hohote. De altfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat" de presă.
Emy dragă,
