A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu şi s-a aşezat doar jumătate lîngă

mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiŃi goi şi strînşi în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.

Mi-a luat mîna, dînd o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe faŃă din cauză

că aproape îşi smulsese, preocupată de mine, pălăria.

- Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?

- Nu ştiu, nimic, puŃină febră...

Mi-a mîngîiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zîmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe... Şi pe urmă, hotărît, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.

- Nu... nu... Cine ştie ce am...

A început să mă strîngă în braŃe...

- Mi-e totuna, orice ai avea... M-am desprins, moale de deznădejde:

- Te rog, astîmpără-te... nu... nu...

Şi ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc, după ce m-am desprins, i-am sărutat mîinile ca pe unele frumos aşezate dintr-o icoană.

N-avea totuşi mînă mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă şi subŃire.

ArticulaŃiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mîinii, altfel delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vîlceluşele dintre ele, bune de umezit cu vîrful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau în unghii ascuŃite, ci mai curînd late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, mîini fără grăsime, nervoase, de prinŃesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, cînd ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, cînd ca să

strîngă mica eşarfă în jurul gîtului, ca un domn care şi-ar potrivi cravata.

- De ce-mi priveşti mîinile? Surîdeam, fără să ştiu ce să spun.

Am prelungit o săptămînă boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis... Mîneam seara împreună, la mine, lîngă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam fericit cum îşi plimba mîinile pe olanda feŃei de masă, printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacîmurile de argint, căci totul căpăta viaŃă cînd era ea acolo.

Eram din nou ca în liceu, cînd visam să fiu bolnav, numai ca să vie îngrijorată, să

mă vadă, o doamnă frumoasă, soŃia unui prieten al tatei... N-am mai lăsat-o să mă

sărute, spunîndu-i că doctorului îi e teamă de un tifos... Îşi apăsa gura pe a mea cu o dorinŃă de împărtăşanie a răului care mă cutremura.

Peste o săptămînă, ridicolul situaŃiei nu mai putea fi prelungit şi am anunŃat că

plec în FranŃa să-mi recepŃionez un avion comandat.

Într-adevăr, am lipsit o lună de zile... Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo, în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rînd că o iubesc, de a mă umili în declaraŃii de robire absolută.

M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie şi am început probele de antrenament şi încărcare de benzină... Vream să bat recordul în linie dreaptă fără să mă

decid în ce direcŃie... Bănuiam că pînă în cele din urmă voi porni spre Capetown.

Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mîneam, fumam o Ńigară, şi pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era întotdeauna de la 9 - 1 acolo şi de la 3

- 7... Se ocupa foarte serios, îşi sfătuia clienŃii în alegere, lăsînd fetele să se ocupe numai de mărunŃişuri... Studia modelele noi în revistele străine de artă, discuta cu maestrul pe care-l aduseseră de la Berlin despre modificări şi materiale... Ajunsese foarte pricepută...

De altfel, citea toată ziua, şi nu numai romane, ci tot soiul de cărŃi: tratate de drept şi

medicină, colecŃii de acte, sociologie, dar mai ales istorie... Pînă şi din cărŃile mele, şi nu numai din cele adunate în carieră, ci şi de aviaŃie, a citit. Reviste de artă şi literatură (de la ea am luat obiceiul să citesc şi eu Nouvelles litteraires şi Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă, nici o zi, ziarele... O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească.

- Iartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăŃi" de la cucoanele, care ştiu atîtea; şi nici nu mă interesează cam ce spun ele.

Cînd se mira cineva că o femeie atît de frumoasă ca ea se ocupă atît de mult de magazin, rămînea totdeauna pe gînduri.

- Munca aceasta înseamnă pentru mine independenŃa, banii cîştigaŃi îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărŃi şi lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar şi să fiu scutită de oferte necuviincioase.

Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze cîştiguri foarte frumoase, încît, după doi ani, mai împrumutînd bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea DorobanŃilor, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.

Nu a lipsit, în decurs de cîŃiva ani, decît de cîteva ori de la magazin, şi numai din cauza mea... dar şi atunci ruga pe asociată să fie prezentă... Nici sîmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de retragere ca o strană, mare cît o cameră... acolo era o masă groasă modernă, cu cîteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărŃi şi reviste. Citea, desena şi aştepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că şi dumitale Ńi-a răspuns o dată:

„Dar asta e viaŃa mea... Ce vrei să fac?"

- Te împaci cu gîndul că ai să trăieşti 30 de ani aşa?...

- Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc... Dar dacă mă gîndesc bine... nu e chiar aşa de rău... Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gîndite, mîngîiate de mine... Dacă

n-am nimic de făcut, citesc toată ziua şi tot e un cîştig. În fiecare seară merg la cinematograf... O lună pe an călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier.

- Dar iubeşti?... Nu eşti geloasă?... Nu eşti neliniştită?...

- Nu cred în iubire.

- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...

- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieŃi mărginite, comune, cum e viata noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităŃi...

îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decît ceea ce pare... Nu întind mîna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenŃie şi sforŃare.

Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în magazin. Era o bucurie liniştită, între mobile noi, frumoase... Retras în firida aceea (încăperea fiind prea mare, de cînd cu criza de magazine, se construise în interior, ca să zic aşa, sau mai bine se împărŃise încăperea în două, dar unul dintre magazine, o tutungerie, nu mergea pînă

în fund, lăsînd astfel o bună porŃiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis.

Am învăŃat o mulŃime de lucruri în aceste trei săptămîni. Ce nu-mi explica femeia aceasta! Aş fi ascultat orice... Ne consumam într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. §i totuşi simŃeam, nefericit, că nu e cu putinŃă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea.

În ajunul Sf. Gheorghe... catastrofa atît de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită...

După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac şi o mică valiză cu pijamaua ei, peria de dinŃi, un alt obiect de toaletă mai intimă şi papucii, izmeniŃi ca doi porumbei...

„Astăzi este aniversarea iubirii noastre... Voi dormi la tine... E cu neputinŃă altfel."

Mi-am dat seama cît de mult mă lăsasem tîrît de această paralizantă cedare din fiecare zi... Numai un gest disperat putea restabili situaŃia... I-am înapoiat totul cu două