- Magazinul e închis?

- Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la masă.

La Riegler în faŃă erau Ńigănci care se instalaseră ocazional cu coşuri mari de vîsc şi mimoze; alergau uşor după trecători.

A surîs limpede, cu faŃa mereu uşor crispată, ca o strîmbătură de voluptate şi durere în acelaşi timp, iluminată de ochii vii, care parcă descopereau acum lumea. A luat o ramură de mimoză ca un mugur de salcie, mi-a desfăcut paltonul şi mi-a pus-o la butoniera vestonului... A desfăcut apoi poşeta neagră, mare. Am vrut să duc mîna în buzunarul hainei, dar m-a împiedicat, aducîndu-mi aminte:

- Diseară e Anul Nou.

- A, da! E Anul Nou... Atunci primesc... Primesc cu o condiŃie... Să-mi dai voie să-Ńi fac şi eu un dar... Şi am scos mimoza ca o ameninŃare.

I-a îngheŃat faŃa şi a capitulat frumos.

- Primesc.

Eram chiar în dreptul marelui bijutier... Nici n-a mai avut timp să protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi şi şerpi albi în muzeu, şi-a aşezat coatele nervos şi a început să caute... A descoperit cel mai cuminte inel... ca un fir de sîrmă, de aur, cu un safir... de altfel

foarte frumos...

S-a întors surîzătoare, arătînd încîntată, jumătate din dinŃii albi de sus, mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeş.

- Am găsit.

Am privit glumeŃ, scoŃîndu-mi mînuşile groase de piele şi dictînd cu o prefăcută

energie.

- A nu... Cine oferă aci? Eu sau dumneata?

A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roşie în toată faŃa şi s-a sprijinit de galantar... în clipa aceea, eu am avut, înŃelegînd, ca o declanşare fluidă... Fără să mă

gîndesc, automat, parafrazasem una din glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine iubeşte!" spunea uneori, cînd o Ńineam îmbrăŃişată, exasperată de dorinŃă şi cînd, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mişcare, de rămînea cu tot corpul întins, încordat, crispat, în aşteptare. Am transpirat întreg, ca de un scurt-circuit în artere şi abia după cîtva timp am putut vorbi, dar nu către ea, căci între noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către bijutier, întrebîndu-l, aşa, stupid, ce rezultat ştie de la Consiliul de coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră

chemaŃi toŃi şefii de partide şi vreo doi jurisconsulŃi. Pe urmă am căutat cîteva brăŃări, am rugat-o să le încerce, ca să maschez premeditarea, şi privindu-i vinele încheieturii, sub pielea subŃire, împletite ca dorinŃele, i-am prins în jurul mîinii întoarse, care era ea însăşi o bijuterie, brăŃara comandată.

De plătit, fireşte că m-am făcut că plătesc imediat, dar mă întrebasem mereu dacă să-i spun preŃul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză... Mi-am spus însă că e o copilărie... că

ar fi putut să cadă mai tîrziu pe mîna vreunui şarlatan, şi că era mai bine să ştie preŃul adevărat... Am iscălit deci în faŃa ei un cec, anulat în prealabil, de 800 000 de lei, cît costase brăŃara. Era cel dintîi dar pe care i-1 făceam de cînd ne cunoşteam... Aveam superstiŃia stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea noastră se termină... Şi, de aceea, luptînd cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu care, de altfel, eram de acum familiarizat, resemnat după

nădejdi contradictorii şi înfrîngeri definitive, îi pregătisem acest întîi dar.

Cînd am ieşit, apăruse, de după norii lînoşi, iar soarele.

- Mai ai o jumătate de oră... Nu Ńi-e frig? Mantoul castaniu-verzui, deşi îşi îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt şi nu ciorapii de culoarea nisipului aveau să-i Ńină cald, mai ales că şoşonii erau atît de scăzuŃi şi mici. Vrei să mergem să mîncăm împreună la o grădină oarecare?

Am oprit o maşină de piaŃă... Niciodată nu primise să meargă în maşina mea... În cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă... Din cînd în cînd ne refugiam în cîte un orăşel de munte, de cele mai multe ori plecînd cu trenul: Deva, Sighişoara, Bran, Nehoiaş sau, cînd nu era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întîlnit acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în garsonieră, unde ne închideam uneori de sîmbătă pînă luni dimineaŃa, ca nişte condamnaŃi ai voluptăŃii.

Am mîncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în acest ajun de An Nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o privesc, cercetînd-o ca pe un tablou... Femeia asta, care la început nici nu mi s-a părut frumoasă, m-a făcut să

descopăr frumuseŃea. Cădea pe gînduri uneori şi, ferindu-şi parcă privirea de a mea, rămînea în profil. Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streaşină, de fetru castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprîncenei stîngi, peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de trecerea de la frig la cald, pînă la lobul urechii, pe urmă,

arcuit spre ceafă, lăsînd cîteva bucle de un arămiu des, întunecat, afară. Zîmbea lumii gîndurilor ei, arătînd trist dinŃii albi de sus. Sprijinită în cot, îşi rezemase bărbia de dosul mîinii sucite, cu degetele mîngîietor lipite de gît. Era într-o vestă de jerse, cu linii-dungi paralele, roşcate, negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, şi în magazin.

În asemenea clipe, ca şi atunci cînd era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumuseŃea ei avea în ea ceva absolut nepămîntesc, transfigurat, şi asta explica de ce aŃîŃi bărbaŃi vorbeau despre ea cu un soi de emoŃie pe care ceilalŃi, care aveau prilejul s-o vadă doar întîmplător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziŃie, nu o înŃelegeau.

Am vorbit despre multe, fără să cerem nici unul, nici altul, explicaŃii pentru ce a fost.

- Ce faci diseară ? am întrebat, neliniştit că îmi va pleca într-o lume necunoscută.

- Nimic... Vino la mine... şi fără să se gîndească: Vreau să bem, diseară, şampanie...

Mi-am simŃit obrajii moi şi năclăiŃi de o sudoare rece... Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru haine - căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea şampanie... Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic...

da.

- Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întîlni şi m-am angajat pentru toată seara... M-am gîndit la cei care se duc la operaŃie, fără anestezie... Dar poimîine, nu la... haide la...

Acum e partea cea mai grea... Fireşte oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă... Cînd iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenŃă.

- E la Cartea romînească expoziŃia lui Teodorescu-Sion... Vrei să

vii s-o vedem?

A rămas contrariată, cu surîsul trist care îi ridica puŃin colŃul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcînd-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci cînd zîmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiŃă în bărbie, iar două schiŃate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiŃi uşor.

Şi, ridicînd din umeri, jucîndu-se cu mănuşile de piele neagră:

- La 11 dimineaŃa?...

Ca şi cînd ne-am fi descoperit o vocaŃie nouă, am vizitat, în cele două săptămîni care au urmat, toate expoziŃiile şi muzeele din Bucureşti... Eu eram într-o aiureală de fericire continuă...

Ştiam însă că totul va avea un sfîrşit, deci după două săptămîni am început să

lipsesc de la rendez-vous-uri... M-a găsit o dată, chemîndu-mă la telefon, şi am rugat-o să

mă ierte, pentru că sunt puŃin bolnav... Sunt nevoit să stau în casă.

Speriată:

- Ce-i asta?... Ce ai?

- Nu ştiu... puŃină febră...

- Dă-mi voie să viu să te văd.

- Eşti prea bună, dacă... nu te reŃine nimic...

M-am dezbrăcat numaidecît, am întredeschis buzele ca să mi le ardă puŃin respiraŃia, am făcut un adevărat exerciŃiu de paloare...