Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gîndesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putinŃă ca între doamna T. şi D. să fie mai mult decît o strîngere de mînă (şi aceea încă, desigur, greu
suportată).
Dacă intervenea pentru el atît de insistent, acum, era desigur din bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din reacŃie imediată, parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforŃări sistematice, de care
nu era în stare.
Acasă am găsit pe tata şi pe Gheorghidiu - era o zi cînd ne întîlneam la masă - şi cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred brîul lui Iov), n-am putut vorbi nimic. Se trîntise în fotoliu şi transpira rece, cu ochii tulburi, şterşi, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutînd, strîmb, o poziŃie mai comodă. Ştiam toŃi că suferă şi mi se părea, nu ştiu, un soi de lipsă de respect să fac abstracŃie de durerea lui şi să-i propun angajarea lui D. Mai tîrziu n-am mai avut însă nici un prilej să
intervin.
De altfel şi tata şi Nae Gheorghidiu erau din ce în ce mai neliniştiŃi şi mai preocupaŃi de soarta colaborării cu Ladima... El scria gazeta ca şi cînd ar fi fost a lui şi nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel... Negreşit, aceasta aducea cititori, dar contrazicea prea mult intenŃiile proprietarilor... Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerŃului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gîndurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunŃ ironic în pagina întîia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase: „Fabricile de gheaŃă cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheaŃa artificială, năruind astfel o industrie atît de necesară apărării naŃionale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puŃin în timpul iernii, cumpărarea întregii producŃii de gheată, altfel fabricile vor fi nevoite să
închidă, lăsînd pe drumuri pe lucrători."
Pe urmă, ieşirile împotriva industriei „parazitare" au devenit tot mai numeroase...
La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă ca această campanie împotriva industriei naŃionale să nu supere pe şeful partidului... Ionel Brătianu era însă atît de preocupat de problema regentei şi a menŃinerii „actului de la 4 ianuarie" ¹, încît tolera orice divergenŃă, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, subvenŃiona chiar gazett care atacau pe liberali, cerînd numai atitudine convenabilă pe această „chestie închisă"...
Mai cu seamă în zilele acestea, ale procesului Manoilescu², îngăduia orice, devenise împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul admiterii
„actului". L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, obrajii i se micşoraseră şi se adînciseră mult, părul dat peste cap era ca o chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aş mai fi recunoscut pe stradă. Şi asta numai în cîteva luni de zile.
La început îi fusese teamă ca, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni încercaŃi şi abili, ştiau ce înseamnă „o chestie", şi refuzau să recunoască „de drept" „actul de la 4 ianuarie", căci de fapt îl recunoşteau mai toŃi. îi era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă...
Cum, dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e drept, ecoul ştirilor defavorabile prinŃului exilat, cu două sau trei zile înainte de serbarea donaŃiei Muzeului Simu, cu o săptămînă deci înainte de moarte, Ionel Brătianu i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire şi de fericire, că
vrea să-l viziteze, dacă e acasă... Cînd a sosit, a fost primit de la portiŃa de fier de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu uşile-oglinzi, împărŃite în careuri, şi cu muchii de aur, liniştit ca un stăpîn acasă la el, a spus că Ńine să-i aducă personal cordonul Coroanei Romîniei (pe care, după tradiŃia liberală a remanierilor, i-1 dăduse drept consolare) şi se scuza că nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui, aranjarea practică a regenŃei etc), să i-1 înmîneze... E de prisos să spun ce speranŃe - împotriva evidenŃei - a legat Gheorghidiu de acest „gest" al lui Ionel Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste o săptămînă
abia la şefie a lui Vintilă Brătianu, marele pontif al industriei naŃionale, 1-a făcut să
îngheŃe de teama vreunei imprudenŃe. E uşor de înŃeles că a avut aproape o sincopă
cînd a citit chiar în ziua aceea, în Veacul, un articol îndîrjit împotriva industriei şi a băncilor „parazitare". Prăbuşirea Băncii Elino-Romîne de la GalaŃi, urmată de sinuciderea directorului general, ca şi prăbuşirea în aceeaşi săptămînă a altor bănci, ieşene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. La rîndul lor, băncile bucureştene începură să avizeze la măsuri de salvare.
¹ Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat fndepărtarea prinŃului Carol de Hohenzollern de la succesiune şi recunoaşterea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor.
² Mihai Manoilescu (1891 - 1950), economist, om politic, subsecretar de stat (FinanŃe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926 - 3 iunie 1927) şi ministru de externe fn guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autorităŃile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prinŃului Carol către I. I. C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îşi exprima dorinŃa de a reveni în Ńară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat CurŃii MarŃiale, fn favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunŃat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofiŃeri procarlişti, la 14
noiembrie 1927, a decis achitarea lui Manoilescu.
Fiecare din ele avea imobilizate, în poliŃe dubioase, sume mari de foarte multe milioane, împrumutate de altfel prietenilor politici, pe poliŃe de complezenŃă, bani daŃi cu intenŃia să nu mai fie achitaŃi vreodată şi care nu erau în realitate decît plata unor servicii pe care aceştia le făceau, cînd erau la putere, băncilor şi industriilor lor. Acum acestea încercau să treacă statului, rînd pe rînd, aceste „portofolii dubioase". ¹
Nae Gheorghidiu a telefonat îndată după apariŃia ziarului tatălui meu, să vie neîntîrziat la el.
I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu poate lua atitudine împotriva comerŃului şi industriei romîneşti, dar că înŃelege să le sprijine călduros în orice împrejurare... Să-i spuie că orice atac în această privinŃă, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare, îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă
pe Ladima să accepte punctul acesta de direcŃie, căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece.
Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o şi l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
¹ Articolul din Veacul e într-adevar de o violenŃă surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede Ńi suflete descompuse, pînă la afirmaŃia că: „ne aflăm nu numai în faŃa unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, păgubaşul, comisioanele prevaricatorilor în sumă
probabil de miliarde, dar şi a unui act de demenŃă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernămînt".
In felul ei redacŃia Veacului era foarte interesantă. Cu discuŃii vecinice... cu vizite de actriŃe, căci Emilia venea des cu prietene de-ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori... într-o zi însă, ieşind împreună de la o şedinŃă a comitetului S.S.R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenŃie (deşi m-aş fi simŃit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai tîrziu că e a lui Gheorghidiu) cît de mult preŃuiam atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia... M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeŃe... N-am putut să-mi dau seama dacă
succesul n zăpăcise într-atît, încît credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deşi eram de atîtea ori de acord, mă preŃuia totuşi prea puŃin. A adăugat mai tîrziu, e drept puŃin cam stînjenit: „Avem un buget penibil... Dă-mi din cînd în cînd cîte un foileton... 500 de lei e tot ce putem plăti..."
Am primit şi mă duceam adesea pe la redacŃie, unde după un timp fncepuseră să vie - cîteva figuri de „suprafaŃă politică", dacă e permis cuvîntul... Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita - poate era şi destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum - iar ei erau bucuroşi ca, pentru două Ńigări fumate acolo, să-şi asigure prietenia unei gazete atît de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacŃie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaŃi, secretari generali, ba şi vreo doi foşti miniştri, care treceau intre 12 - 1 şi 6 - 7, ca „să mai dea bună ziua campionului."
Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată... Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunŃ: „AdministraŃia"... O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hîrtii fn dezordine şi registre încălecate... ExpediŃia o făcea servitorul Ia o masă
rudimentară. Prin colŃuri, colecŃii, pe culoar alte teancuri, fn stînga era o măsuŃă cu maşina de scris... Altă
cameră era a secretarului de redacŃie şi a redactorilor... O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt şi fn jurul ei cîteva scaune... Nu era vopsită fn nici un mod... bradul purta fncă urma rindelei... Era doar acoperită cu hîrtie albă de ziar prinsă cu pioneze.
E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo... Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.
Şi mai era biroul directorial... Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a restului... Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil... O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de stejar căptuşit cu foiŃe de nuc, scorojite şi căzute ici-colo, ca la o casă pereŃii leproşi. Pe jos nici un covor... pe pereŃi originalele caricaturilor care apăreau fn gazetă, fnrămate englezeşte, cu chenar subŃire negru... Se aşeza fiecare cum putea... Uneori cînd musafirul era, de pildă, o fostă excelenŃă care urca scara numai ca să spuie „una bună", o replică picantă sau o
anecdotă, se antrena povestind, pînă se instala de-a binelea fn jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, iar cînd venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra fn picioare pe colŃul biroului. Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toŃi găseau că are atîta libertate ca să poată fi de folos oricui.
Căci oricine era binevenit Ia redacŃie, fn afară de o singură categorie de oameni: economiştii. Orice articol de finanŃe îl scotea din sărite... Veacul publica din cînd în cînd note de batjocură sîngeroasă... Corbii matematici ai mizeriei sau A venturierii şi şarlatanii improvizaŃi medici financiari. O „casetă" grasă cerea pentru economişti o uniformă deosebită:
„Oameni buni, faceŃi-Ie o uniformă ca la cioclii... Un soi de frac alb cu şireturi negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei."
E drept că atitudinea lui era privită cu indulgenŃă, căci chiar în redacŃia onorifică toată lumea era mai mult sau mai puŃin economistă, ca de altfel nouă zecimi din romînii în haine negre, între anii 1918 -
