- Dacă aş fi scriitor, poate că aş zice şi eu „castaniu" în loc de maron, dar cînd vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din jurul meu.

Pe urmă, crezînd că m-a prins, sorbea din paharul auriu, măsurîn-du-mă şiret, de jos în sus.

- De ce nn pui costumul bleumarin şi ziua?

- Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleumarinul capătă luciu şi se învecheşte numaidecît. Decît să le port 6 luni fiecare, le alternez mai bine pe amîndouă

în decurs de un an. Îşi tăia friptura în farfurie cu o pedanterie de copil bine crescut.

- Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, şi parcă denunŃa un flagrant delict, în costumul acela de flanelă cenuşie... la modă?

Fireşte, ironia era neînŃelegătoare.

- Recunoşti că trebuie să pun din cauza căldurii un costum uşor?... Flanela aceea specială nu Ńine cald deloc... Dacă aş pune unul de dril, ar trebui să-1 spăl în fiecare zi!...

Şi ipocrit: Nu-mi dă mîna.

- La Tekirghiol purtai pantaloni albi totuşi, cămaşă albă cu mîneci scurte, abia de-Ńi treceau de umeri.

- E mai greu să-Ńi explic... dar dumneata eşti un artist şi trebuie să înŃelegi asta...

Mi-am aşezat tacticos cuŃitul şi furculiŃa în farfurie. Am văzut la Movilă oameni tineri care, chiar pe căldura aceea, purtau haine negre, cămaşă cu guler legat, care se înmuia ca o cîrpă, de parcă aveau, în iulie, bandaje fierte în jurul gîtului. Nu găseşti că era urît lucrul acesta? Nu mai spun că, acolo în praf, hainele se stricau foarte repede... Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtînd dou? perechi de pantaloni, foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe cînd altfel, în trei luni, aşa tăvălit, se poate strica un costum bun de stofă scumpă, mai ales la volan.

- Dar albul acela care se spăla în fiecare zi?... şi rîdea aşa ca şi cînd mi-ar fi spus: şmecherule!

- Vara, totuşi trebuie să porŃi alb... încă o dată, dumneata eşti un artist, înŃelegi, aşa ca dispoziŃie: într-o staŃie de vară, albul dă o impresie de proaspăt, de curat, de înviorare şi vacanŃă...

- Ştii ce mi s-a părut însă caraghios? Am văzut că prietenii dumitale, snobi şi la modă, purtau în jurul gîtului o batistă roşie, sau, dacă vrei, o basma cu nodul într-o parte... de parcă ar fi suferit de gîlci...

- Da... asta da... Dar, nu-i aşa? Eu n-am purtat-o. Nu aşa înŃeleg moda, care are lucruri bune.

Surîde ca un profesor indulgent, care, la cafea, vrea să facă mici pozne protejatului lui.

- Da... scrobeală englezească, tăietură englezească, stofă englezească... Hm!...

M-a întrerupt comic, pipăindu-mi haina, de am devenit livid, căci ne-am fi trădat obiectul convorbirii pentru cei din boxele cu canapele, din faŃă.

- Englezească... hm!... hm!... I-am prins mîna şi i-am dat-o jos.

- Acum, te rog, crede-mă... Pot să-Ńi spun că noi - adică tata -suntem acŃionarii principali la cea mai mare fabrică de postav romînească... Ei bine, stofa noastră iese la soare, îŃi transformă mînecile în covrigi de stofă, îŃi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei metrul... Cu stofa de pe mine nu se întîmplă

nimic din toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu Ńesătura în dungi împletite fin, ca brodată.)

- E drept că e foarte frumoasă!

- Costă 2000 de lei metrul... Te miri, nu? łi se pare enorm... De cînd crezi că o am?

A spus aşa, într-o doară, jucîndu-se cu şervetul, glumind:

- N-o fi de anul trecut?

- E de acum patru ani, căci îŃi dau cuvîntul meu că de acum trei ani mi-am mai făcut doar un costum, deşi dumneata mă faci snob şi mă ironizezi că mă schimb ca o cucoană.

S-a mirat cu un accent sincer.

- Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din Bucureşti? Ei, n-am să cred asta acum.

- Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întîi că n-am bani.

Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri... pe care le schimb între ele... Trebuie să ştii însă un lucru... Că e bine să laşi stofa să se odihnească.

- Ei, asta-i acum? Şi ironic... pipăindu-şi mustaŃa ca să vadă dacă e bine răsucită.

Dar dacă vrei dumneata, o s-o facem şi pe asta.

- Vorbesc foarte serios... Purtate prea mult, stofele îşi pierd elasticitatea... Ce să

mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, şi arde şi piciorul.

Pantofii trebuie schimbaŃi de cîte două-trei ori pe zi.

- Nu zău, îŃi spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în şifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi.

- Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile... Durează indefinit cînd nu-i porŃi în fiecare zi neîntrerupt... De ce surîzi? Uite, am citit într-o gazetă că la New York se face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grijă, căci se ştie azi că şi fierul oboseşte. Nu rîde... pe mine mă amuză foarte mult almanahurile, şi le citesc cu plăcere... Dumneata ştii că şi bateriile electrice, care fireşte folosite se descarcă, atunci cînd îşi întrerup serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se odihnească, îşi revin binişor?

- Ascultă, toate le înŃeleg, că văd că eşti doctor în materie, mă rog, dacă eşti doctor, eşti doctor.

- De ce eşti ironic?...

- Dar explică-mi un lucru... De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei... îŃi spun drept că am îngheŃat cînd am văzut asta, săptămîna trecută, cînd am intrat amîndoi la magazinul de lîngă teatru.

- Am să-Ńi răspund la asta, spunîndu-Ńi ce-am păŃit odată... Într-o zi, întîrziind la Roman, într-o chestie de aviaŃie, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel... Era vară, alergam mult, că era vorba să

fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era aproape rău... Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav... Am venit în Bucureşti... Aci nu mai aveam nimic... din cînd în cînd însă mi se umflau picioarele...

Pînă cînd, aşa printr-o asociaŃie de idei, am descoperit că de cîte ori puneam ciorapii cumpăraŃi la Roman, de atîtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai tîrziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiŃi, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflîndu-l şi provocînd o transpiraŃie toxică.

Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.

- Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare... Mi se umflă... Am început să rîd, eu acum.

- La dumneata trebuie să fie altceva... Aşa sunt scriitorii... N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?

M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată:

- Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?

Am ridicat din umeri afirmînd nedumerit, am înŃeles însă că şi el, ca şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decît sunt.