Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atît de neaşteptată, sau să mă întristez că

dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.¹

E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. să le citesc.

Căci ea citea memorii şi colecŃii de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încît m-am mirat.

- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După

cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.

- Da, însă diferenŃele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui cînd în unghi ascuŃit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puŃin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiŃeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîŃiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenŃie - să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înŃeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăŃ mai întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.

- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un şir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămaşa... Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strînşi pe gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pic-torii... E sau nu la modă? Să-Ńi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modă". Ce lecŃie de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!

- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numeşti modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă cîŃiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie", ca să-şi debiteze numărul şi cîŃiva băieŃi de liceu, care, dezorientaŃi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la Bucureşti nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie" un asemenea costum.

Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băie-Ńandrii de douăzeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mîna doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai ştiu eu care...

¹ Această reputaŃie de prost şi incult, de care se bucura Fred Vasilescu „Lumînăraru", era una dintre cele mai false din cîte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea şi m-a surprins prin spiritul lui - domol oarecum, e drept - dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui fn motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, fi ascultam adesea îndelung, explicîndu-mi calităŃi, particularităŃi... Dar şi aşa, cum fusese cîŃiva ani ataşat de legaŃie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tînăr diplomat francez şi de amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutăŃile şi curiozităŃile practice ale culturii, foarte interesantă... Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite", glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.

- Ei, cum, tăgăduieşti că e o modă? L-am privit lung.

- O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a adoptat fracul negru şi de cînd s-a fixat costumul acesta „nemŃesc", cred că mrexistă... Mici deosebiri de amănunte, fără

nici o importanŃă... E drept că, în genere, bărbaŃii care au trecut drept faimoşi eleganŃi, care au preŃuit în mod deosebit accesoriile, le rămîn credincioşi... Sunt aşa de mici, încît nu sunt remarcate în genere decît de cei care sunt de obicei atenŃi la îmbrăcăminte.

Vreau să spun că mai toŃi bărbaŃii rămîn la idealul de eleganŃă pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă", nu fără un dezgust de aristocraŃi conservatori faŃă de inovaŃii. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de dinainte de război,¹ care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la monoclul cu şnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuşi albe, purtînd mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganŃă cînd a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului NaŃional, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunŃa decît simŃindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu a terminat liceul, se purta, provincial, la Iaşi, haină neagră, pantaloni gri şi gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămaşă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunŃat la nimic din felul primului lui costum.

Aş fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deşi ştiam ce vream, nu aveam gîndurile limpezi, nu izbuteam să mă exprim. Cînd scriu însă acum e cu totul altceva. E

foarte ciudat cît mă ajută scrisul să gîndesc. Spun lămurit: să gîndesc. Pînă aştern o frază pe hîrtie, alta se formează, de la sine, în minte, adîncind-o pe cea dintîi. Cînd sunt în faŃa cuiva, nici nu pot să gîndesc ca lumea, întocmai ca în liceu, cînd ştiam lecŃia foarte bine, dar dacă mă scotea la tablă, din cauză că eram în faŃa tuturor, din pricina profesorului, nu mă puteam concentra şi deci nu puteam să gîndesc.

Căci e îngrozitor să gîndeşti în faŃa tuturor... cum nici încă altceva nu poate face cu martori, ca la examen. Am fost unul dintre cei mai proşti elevi ai liceului Lazăr, şi au trebuit multe intervenŃii ca să trec. Prin urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda", adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă...

Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovaŃi de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfăŃişare, ca să nu te deosebeşti niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine însumi cu barbă şi mă simt, aşa din senin, umflat în pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre capul lui cu barbă... Eu, de cîte ori văd unul, aşa, impozant, îl şi rad în gînd, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a vorbit de vanitatea puerilă a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi se părea puerilă vanitatea asta a mustăŃii lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. De altfel, tocmai poeŃii care dispreŃuiesc moda sunt cei care caută să se deosebească prea ades printr-o înfăŃişare prea personală, pe care unii o afişează ca pe o firmă prea indiscretă.

Multă vreme am crezut că redingota neagră, închisă la gît, cravata lată, tot neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemŃi, sunt o dovadă de modestie şi dispreŃ pentru cele lumeşti, de ignoranŃă simpatică şi naivă a „modei" actuale. Cînd am fost însă în Germania, am înŃeles, cu o uimire pe care nu poŃi să Ńi-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această adevărată Ńinută, pe care o cultivă de altfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulŃimii de rînd...

¹ În 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit

Dacă mă gîndesc şi mă gîndesc, îmi vine să cred că şi o îmbrăcăminte urîtă, cu o cravată

înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficienŃă... întîi, dovedeşte că nu te sinchiseşti de părerea celor în mijlocul cărora trăieşti, iar pe de altă

parte, că nu te stinghereşte să atragi luarea-aminte şi să fii comentat.

Dar atunci nu i-am putut spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce şi-a ars romul din ceaşca de şvarŃ.

- Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce mai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-Ńi cumperi haine gata.

- Nu... nu... Vezi, aici te înşeli... E o deosebire hotărîtoare. N-ai decît să priveşti atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea înguşti, încît cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsuoară, ci căzut scurt şi nesigur, din pricină

că sunt tăiate în serie... pentru orice întîmplare... De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămăşii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de ştiucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă - pentru că fabricanŃii presupun că media cumpărătorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? în faŃă, chiar acolo unde, orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strîmŃi, scoŃînd în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o parte şi alta, ca şireturile la ghete. De altfel, însăşi marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri mai înăuntru, acoperită... O haină gata e ca şi o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît tine. Pe cînd un croitor mare e un adevărat artist... El face o singură haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, aşa cum îi e destinaŃia. De cele mai multe ori, fireşte, el aranjează natura... Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsuoară, aşa, cum să spun, ca nişte jumătăŃi oblice de paranteză (nu i-am spus aşa, dar aşa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul... Haina cade pe corp, fără să se agate nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămîie loc gol sub ea ca sub o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul cîtorva cute, foarte largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din faŃă, şi să nu acopere dosul, strîns, ca nişte cioareci.

- Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.

Aproape că jubilam că am cîştigat partida. Mă şi vedeam la croitor cu el.

- Dă-mi voie să-Ńi spun că mai toŃi prietenii mei mă roagă, şi nu refuz, să viu cu ei la probe. De ce n-aş face-o şi pentru dumneata?... oricînd, mîine!

Eram convins că mi-am atins scopul şi mi-am împăcat mica mea manie. Dar parcă

necunoscutul i-a apărut plin de pericole.

A devenit gînditor.

- Lasă, că mă intimidezi... şi-l speria ideea.

Nu ştiu, mi-ar fi făcut plăcere să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaŃa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mîngîie gîtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor.

Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să

cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.

- Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi-a răsucit o Ńigară, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înŃelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grijă

într-un Ńigaret special, cu vată înăuntru.

- Nu, nici aşa... E modă... însă priveşte mai curînd stofele. Asta e drept... łesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul natural al chimiei şi Ńesăturii, dar şi ca să depărteze frauda... în general, stofele bune au preŃ de producŃie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alŃi fabricanŃi fără

scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităŃi considerabile, imită stofele şi Ńesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani, ba şi mai mult, pînă îşi lichidează imensele lor stocuri... Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele bazar. Alte cravate, alŃi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin. Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanŃi au produs depozite întregi de poplin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu multă economie, din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grijă, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă... Peste cîŃiva ani vom avea şi dejalenă pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că - la un interval de trei-patru ani - Ńi se oferă la colŃul străzii o cravată „la fel" cu aceea pe care ai cumpărat-o de la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate... De aceea producătorii „scumpi" schimbă

imediat. De aci, moda Ńesăturilor.

Era trecut de miezul nopŃii. Grigoraş Dinicu trecuse de la bucăŃi moderne la cîntece sentimentale, languroase... Unele mese se goleau, imediat curăŃite de chelnerii

„eleganŃi" ca nişte diplomaŃi. Femeile, toate interesante, din pricina îmbrăcăminŃii şi a coafurii care le îngăduia să arate şi să sublinieze ce au mai frumos, camuflînd restul, mai formau, în boxe ori pe laviŃa roşie care era de-a lungul peretelui, sub căderea bogată a luminii, centrul de atenŃii calde pentru cei de la masă, sau fermecau strict iluzoriu, în parabole largi, pe cei din restul restaurantului, îl vedeam limpede pe Ladima ameŃit de frumuseŃea lor, dar fără să izbutesc să-1 fac să simtă, deşi era în realitate o problemă de stil, adică aşa cum înŃeleg eu, de unitate: cît de grotescă, iar în fapt imposibilă (spre sincera mea părere de rău) ar fi fost alăturarea lui, aşa cum era, de un trup femeiesc, cu grijă şi gust îmbrăcat, ca o floare studiată. în realitate, el, care era împotriva atragerii atenŃiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toŃi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriŃei, era un grup mare de oameni tineri şi alŃii mai în vîrstă... între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviŃe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile...

Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.

- Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puŃin atenŃia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecŃie pentru amorul propriu.

I s-a coborît mustaŃa pe colŃul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaŃi în orbite.

- Taci... taci... E marele poet german Dîubler, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.

Am îngheŃat, cu sentimentul disperat că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaŃa mea, şi întîmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecŃii.