-Ai văzut?... pleacă de la gazetă...
- Cum o să plece? Moare, fără el...
-Păi atunci?... după cum văd nu e nici un mijloc...
Nae Gheorghidiu a fumat pe gînduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părerea de rău:
-Păcat de el... Ce o să facă? Rămîne pe drumuri iar. Şi tot mai întrislat: Nu se renunŃă aşa uşor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu ni l-ai adus. Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănînce într-o cameră separată la „Chateubriand", dacă mai e deschis.
Am respins fireşte banii.
-Coane Nae... lasă banii acum...
-Nu, ia-i de la mine...
E adevărat că trebuia să fie o întîmplare absolut excepŃională, ca să dea de la el...
Surîd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.
-Încerc... Numai că o să fie de prisos... E foarte încăpăŃînat...
-Fred, ascultă ce-Ńi spun eu... Fă-i binele acesta, dacă Ńii la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Şi, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşă, după ce a umplut şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi... începe cu icre negre... Dă-i şi homar, fripturi în sînge şi nu uita şampania-. E nedus la dame de multă vreme se pare... Şi scurt: Acolo dă tu de latine, hai.
N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, întrebîndu-l dacă vrea să luăm masa împreună... A primit bucuros...
Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe gînduri, rezemat de spătar, fuma Ńigară după Ńigară. Mi-a spus apoi cu o tristeŃe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu:
- Dragă domnule Vasilescu... Nu te supăra... Eu sunt un om care scrie... Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.
Totuşi, în zorii zilei, am obŃinut făgăduiala că în chestia aceasta a cărbunilor va amîna campania pentru mai tîrziu.
În legătură cu gazda mi s-a întîmplat în zilele acelea o neînŃelegere destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea... Era la vernisajul unei expoziŃii colective a unui grup de pictori şi sculptori de avangardă... O expoziŃie foarte frecventată, cel puŃin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva... Ciudat era însă că această expozifie era îndreptată chiar „împotriva artei" (Jos arta!), mai curînd însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, nici unul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi revoluŃionar permanent... Cum luasem obiceiul de a vizita expoziŃiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T.
acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoŃie de grupul de expozanŃi care făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo şi pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureştilor în ziua aceea. împiedecat să
vorbesc cu ea de atîta timp, simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă tîrzie, deşi vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mînecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, . aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt,
croit ca de tunică, desfăcut la gît, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeaşi, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, înrudirea de culoare dintre opalinul stofei şi căldura garniturii de lutru era un farmec în plus... O
înconjurau toŃi, poate şi pentru că ştia să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpînă neoficială, şi erau bucuroşi de un musafir care sporea interesul sălii... Surîdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu Ńinea prea mult să se amestece cu ceilalŃi... Cu un aer binevoitor şi absent, ca întotdeauna cînd era în lume...
De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strîmb, dar aci parcă Ńinea cu orice preŃ să evite familiaritatea...
Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereŃi erau îmbrăcaŃi într-o pînză de ;i sac de culoarea cartonului şi iluminaŃi de sus de nişte jgheaburi mici de j zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau nişte fotolii joase de forma celor americane, dar din lemn gros, în întregime şi tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer uşor improvizat, de decor de teatru...
Nu scosese mănuşile mici de piele care îi răsăreau din mînecile-manşoane şi parcă
sta dinadins cu coatele sprijinite aşa ca să-i sublinieze frumuseŃea mobilă a mîinilor înmănuşate. Picioarele de la genunchii goi şi rotunzi în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii de culoarea nisipului, desăvîrşit întinşi, erau lipite unul de altul, iar din pricină că fotoliul în care sta era cam jos, lungite oblic. în toată figura îi apăreau ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaştri intens ca altădată, şi dinŃii albi, descoperiŃi, de cîte ori rîdea cu faŃa în sus, cu gîtul sprinten către cei care o înconjurau în picioare...
Cînd începuse să fie lume tot mai multă, a apărut şi Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular de lînă în pătrăŃele galbene şi roşii... Cum l-a văzut, doamna T. i-a ieşit înainte bucuroasă şi aproape fără să se scuze faŃă de ceilalŃi i-a luat braŃul tîrîndu-1 întrun colŃ, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare rigiditate orgolioasă...
Am îngheŃat... şi, cu inima stoarsă parcă de un pumn nevăzut, urmăream nedumerit şi cu o teamă ca de diagnostic figura ei foarte animată... Ochii îi deveniseră
de un albastru mat, oŃeliu, îşi Ńinea cu mîna înmă-nuşată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi şi îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă... Mă întrebam uluit dacă
nu e ceva între ei, dacă el n-a jucat un soi de teatru tăcut şi intens, ascunzîndu-mi abil şi fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte, că e firească înflorirea aceasta de veselie cînd îşi vede un prieten care a intervenit pentru ea cu atîta bravură şi loialitate, dar mă
întrebam şi dacă nu cumva gestul lui n-o fi impresionat-o atît de mult, încît să înceapă
să-l iubească. Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest şi cinste o stupefiază, o tulbură, eşti totdeauna neliniştit. Totdeauna „acuza" primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos şi eram frămîntat, căci simŃeam că nu se poate ca ea să nu fi fixat bravura lui. Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care făcea parte şi ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. Mai ales de cei care erau bine, deşi nu-i făceau deloc curte, mi-era teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum mimica ei, fără să înŃeleg nimic, cu impresia nedefinită şi totuşi sîcîitoare că acolo se decide ceva care mă priveşte, ca o linie care se interferează cu linia destinului meu... Nu era întîia oară cînd o priveam şi-i interpretam mimica, atunci cînd vorbea departe de mine. Ca şi acum, de multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decît mie.
Aş fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbătesc în mine se cabra...
Pe de altă parte, ştiam că orice banalitate capătă din pricina vocii ei timbrate inflexiuni nuanŃate, ca un tremur de înserare, un înŃeles sexual care mă dezola. Cîteodată, cînd el
răspundea ceva care o contrazicea vădit, trăsăturile fetei ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, obrajii i se destindeau dezamăgiŃi. Se vedea că e nemulŃumită, enervată. îşi privea mîna liberă strîngîndu-i gînditoare degetele înmănuşate în podul palmei, pe rînd, ca o mînă arătătoare într-un afiş. Eram exclus din convorbirea asta, ca dintr-un imperiu pierdut, care se crea din nou fără mine.
Atunci am simŃit în mod stupid, ca şi cînd gîndurile mele bărbăteşti n-ar fi fost luate în serios, de un spirit zeflemist străin, nevăzut, că trebuie să aflu cu orice preŃ, chiar al unei umilinŃe, ce vorbesc cei doi... M-am hotărît să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legaŃie străină. Nu faptul de a o spiona mă demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact ruşinos cu conştiinŃa mea, hotărîsem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau informaŃii despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem şi pe stradă chiar. Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat şi ridicol, de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raŃiona. Mă strecuram prin asistentă, care acum era foarte numeroasă, calculînd să ajung în spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir absorbit, cînd am fost reŃinut de o mînă solidă.
- Ce faci, diplomatule?
Era scriitorul cunoscut, voinic şi binevoitor, care mă privea cordial şi protector...
- Ei, cochetezi cu arta? Şi întorcîndu-se către un domn care îl întovărăşea: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc, în flagrant delict de frecventă artistică...
Ce femeie te aduce pe aci, spune drept?
Mă întreba, convins că e cu neputinŃă ca un tip ca mine să priceapă ceva din artă, sau, în sfîrşit, să aibă alte legături cu arta decît acelea de braconier al amorului. E adevărat că
