Aproape că mă Ńinea de mînă... Şi vorba aia, nu pentru el venisem la bal... Cum ajungeam la înghesuială, şi dispăream... Multă vreme nu i-a trăsnit prin cap să mă caute pe culoare, sus la balcon... Acolo am stat de vorbă cu un tip foarte bine, căruia i-am spus să ne despărŃim şi să ne urmărească pînă acasă la plecare... că vom pleca la 3 fix... Să

aştepte să plece cumnatul meu... (i-am spus că Ladima mi-e cumnat) şi pe urmă am să

apar la fereastră... Am vrut să nu creadă că sunt singură, că unor bărbaŃi le face proastă

impresie asta... Pe urmă am mai căutat să mai fac alte cunoştinŃe... Dar nu puteam scăpa de el... Nemascat, că spunea că-l înăbuşă masca, era şi mai oribil... Cînd i-am spus lui MiŃi să-l tie puŃin de vorbă... nici n-a vrut să audă... Fugi, dragă, de aici... Ce vrei, să

rămîn de pomină!... Nu vezi, parcă-i Donchişote. Naiba să-i ia pe bărbaŃii de la Operă...

Au adus mai multe costume pentru noi, fetele, şi pentru bărbaŃi... Dar eu m-am dus prea tîrziu şi n-am găsit decît costumul ăla de cavaler, pentru el.

O privesc atît de mirat şi de străin, că o clipă am impresia că a înŃeles totul.

Lumina lămpii de pe noptieră vine însă din spatele meu, încît fata îmi e într-o umbră

uşoară, pe cînd ea e luminată în plină fată, iar umerii i-au căpătat luciri de sidef.

Emy dragă, am venit prea tîrziu, am fost după-masă cu un prieten aviator, la aerodrom laPipera. îmi pare rău că nu te găsesc. Diseară eşti acasă? Vreau să-Ńi vorbesc.

G.

Treceam cu maşina de la restaurant spre aerodrom şi l-am întîlnit pe Academiei.

L-am întrebat dacă vrea să meargă cu mine şi am fost bucuros că a primit. Zoream acum

antrenamentul, căci vream să plec, cît timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eşuaseră şi a trebuit să aduc noi transformări Breguet-ului, schimbînd rezervorul, care nu putea lua decît 4 000 de kilograme de benzină - cînd eu aveam nevoie, ca să încerc şi un record mondial de distantă, de peste 8 000 de kilograme

- şi aducînd unele modificări terenului de aterizare, zborurile de antrenament erau foarte obositoare mai ales din cauza discuŃiilor şi a intrigilor de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul... Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoşi şi foarte dornici să se distingă cu orice risc - prin biruinŃe răsunătoare... Din păcate, nu sunt încercaŃi decît arareori, căci, şi pentru ca să concurezi la moarte, trebuie, pare-se, protecŃie. în concursuri internaŃionale, în raiduri de mare importantă, sunt folosite mai totdeauna cam aceleaşi elemente, aşa cum rolurile se dau la teatru oficial aceloraşi actori favoriŃi ai direcŃiei. Din pricina asta mocnesc mari nemulŃumiri, iar printre cei mai urîŃi, în lumea aviatorilor, simt că sunt şi eu. Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că

am utilajul aerodromului la dispoziŃie, faptul că am libertatea oricărei iniŃiative îndurerează, ca un memento social, pe cei oropsiŃi, care nu-şi pot oferi, la preŃ bun de glorie, nici măcar viaŃa.

Plecarea mea spre Capetown a fost anunŃată în toate ziarele, fără dezvoltare prea mare gazetărească, dar repetată cu destulă stăruinŃă... Fixasem întîia dată această

plecare la 20 februarie, la 1 noaptea, nădăjduind să ajung în zorii zilei deasupra Mediteranei, să petrec a doua noapte peste Africa şi să pot zbura cea de a treia noapte, peste Ńinuturile necunoscute ale Transvaalului... Cum se obişnuieşte, din snobism mai ales, foarte multă lume mondenă şi sportivă a Ńinut să asiste la plecare... O telegramă de la Constantinopol, anunŃînd vremea rea, m-a făcut să amîn raidul cu două zile. Deşi anunŃată la aceeaşi oră, lumea n-a mai venit în număr mare, avînd aerul că „s-a păcălit o dată". Exasperat însă, a trebuit să amîn din nou, din cauza unui incident stupid.

Indicatorul de turaj, deşi din vreme controlat, acum era gripat. Am crezut că am să

leşin, aşa, de exasperare. Prea era mare ghinionul, prea se amesteca parcă un geniu al răului.

Fireşte că am început să fiu ironizat de către toŃi cei care, deşi nu plătiseră intrarea, pretindeau spectacolul după program. Furios, am decis că a doua zi voi pleca fără să

anunŃ pe nimeni, la 4 dimineaŃa, ca să nu mă mai plictisească nepoftiŃii pretenŃioşi.

Am dormit toată ziua în ajun (provocîndu-mi o insomnie cu o noapte înainte) şi am venit cu două ore mai devreme să văd dacă mecanicul şi inginerul fabricii mi-au pus aparatul la punct. Era un sfîrşit de noapte ceŃos, cu un orizont alburiu, cu vagi dungi negre-fumurii... Stele puŃine, dar reci şi strălucitoare. Deşi eram încă în iarnă, bătea un vînt călduŃ, dinspre miazăzi. Terenul verde era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, şi gîndul că-l voi străbate cu 8 000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere cîinoasă. Prin jurul hangarului, pe lîngă gheretele sentinelelor, erau muşuroaie de gheaŃă înzăpezită.

N-aş putea spune că nu eram emoŃionat, dar putea să fie şi din cauza acestor preparative de sfîrşit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era şi neobişnuinŃa de a fi sculat la o oră atît de mică, aşa ca un condamnat deşteptat pentru execuŃie. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aş fi prelungit o noapte pînă în zori.)

În afară de inginer şi vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea şi vreo trei ofiŃeri piloŃi.

Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus pînă în lumina lămpii foto-electrice.

Globurile electrice din faŃa hangarelor, din cauza aerului puŃin ceŃos, rece, dădeau o

lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate. Îmbrăcasem salopeta ca pe nişte nădragi pînă la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra şi, învăŃat de incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic şi în inginerul fabricii noastre, am început, dînd tîrcoale păsării mele cu formă de torpilă înaripată net, o verificare personală şi amănunŃită: jocul elicei, cablurile comenzilor, conductele de benzină şi ulei. La ampenaj, profundorul îmi pare înŃepenit şi tresar, dar respir numaidecît: mecanicul îl încearcă în acelaşi timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, după indicŃia mea, în trei rezervoare. Unul între mine şi motor, iar două

laterale. Printr-o apăsare de pîrghie, în caz de pericol puteau fi desprinse de aparat, ca să evit incedniul sau prăbuşirea.

De la o vreme, am băgat de seamă o maşină de piaŃă închisă, izolată de celelalte maşini cu care veniseră cei prezenŃi, şi m-a pătruns deodată fiorul unei bănuieli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu ştiu, dar am desluşit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie. Mi-am simŃit tot corpul, mişcarea sîngelui în capilare şi mi s-a tulburat respiraŃia... Era linia ştiută a hainei de blană şi mai ales gestul mîinii întinse, adus pe rever, în mănuşa muşchetar, ca să acopere pieptul. Aşa cum numai unii au văzut pe apostol în noaptea fugii, eu singur vedeam şi înŃelegeam.

Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la preparativele plecării, ca să aibă

ultimele clipe... N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, deşi era mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii.

Nu mă îmbrăŃişez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare şi prea teatral. Cînd urc în carlingă, cu salopeta la gît, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstiŃios şi mă îndîrjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. În oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puŃin întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenŃie limuzina de culoare pare-se, neagră. E

nucleul viu al cîmpului acesta în sfîrşit de noapte.

- Contact ! ...

- Contact.

Motorul porneşte, pocneşte, ies scîntei. Tresar... Turajul e ciudat... întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. ÎnŃeleg. Am tras prea repede maneta.

Reiau progresiv. Motorul prindre şi vrambajul lui infioară zările, ca şi vijelia stîrnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmînează carnetul de rută, cu viza plecării.

Mi-arunc din nou o privire în oglindă şi fac gestul de înotător, dînd braŃele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mîina către sora mea, care e cu faŃa crispată de emoŃie.

Aparatul a pornit şi iau direcŃia în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă

pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă

cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hagarele cad jos, orizontul se desface... Noroc... Am şi pornit spre sud.

Peste cîmp aleargă după mine, ca un căŃel după automobil, o maşină deschisă. O

recunosc şi am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul maşinii puŃin şi descriu un cerc larg. Reiau apoi direcŃia... trag uşor şi sigur de manşă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.

De acum voi fi singur între cer, pămînt şi ape, ca porumbelul care a zburat peste pămînt după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfîrşitul lumii. Sunt mulŃumit şi de o cincindenŃă... Nu-mi închipuisem că are să

vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumoas. Unui tînăr avocat, fost coleg de

şcoală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).

„Las tot ce am, to ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinŃii mei s-o socotească drept-fiică a lor”...

Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o sentilă în post, fără sforŃări mari de atenŃie la început, ca să-mi cruŃ puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.

Cînd , m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şesa etape fără