- De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.

- Da... pare-se că ne apropiem...

- Am să-Ńi citez o strofă din Gérard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele :

Je suis le ténébreux, le veuf, l’inconsolé, Le prince d’Aquitaine à la tour abolie.

Ma seule étoile est morte. Et mon luh constélé

Porte le soleil noir de la mélancolie.

-Da ... în sfîrşit, ne apropiem... E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm volumul promis de vreo zece ani... Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.

-Nu ştiu dacă-l voi publica nici zece ani de aci încolo.

- Cum îŃi spun, am suferit foarte mult, că din toŃi bărbaŃii care-i vedeam mereu, cît am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine... Ladima sta toată ziua pe lîngă casă, mereu speriat de orice paloare a mea... Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prosteşti... Emy, cum te mai simŃi?... Emy, ia cutare... e foarte bun pentru apendicită...

Că-i spusesem că am apendicită... şi fetele care ştiau ce am - ele veneau, săracele -

rîdeau să se prăpădească atunci cînd el da zor cu apendicita. Eşti de vină, Emy, cînd ai fost la masă la unchiul tău, cu siguranŃă că ai mîncat ceva cu sîmburi. Nebunele alea rîdeau cu lacrimi, Ńinîndu-se de burtă.

M-am dus ieri la cine Ńi-am spus, să vînd cinci foiletoane, pe care le-am scris... N-a vrut să-mi plătească înainte decît pe unul. A spus că după apariŃie... Mai încerc şi la Adevărul... Am vorbit cu dr. Nicolaevici-El crede că se poate.

- Zău, săracu, avea jnimă bună şi noi rîdeam ca proastele. Tot Valeria a avut dreptate. Într-o seară, mai de mult, cînd avea şi el bani, Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm şi aştepta ca el să ne invite, că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat şi atunci Gina ne-a spus nouă că zgîrcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat rău: „Ia mai taceŃi din gură cu asta. Fiecare îşi ştie mai bine socotelile lui decît i le ştiu ceilalŃi... Nu e bine să judeci pe nimeni".

Şi ai să vezi că, săracu, tot a găsit bani.

Emy, uite aci alăturat 5 000 de lei... Ńi-i trimit mai devreme, căci eu mă duc să fac corectura la foileton şi nu mai e timp— Tin să ştii de ei cu un sfert de ora mai devreme- Nici nu-Ńi trece prin cap de unde-i am. încercasem în zece locuri să obŃin un gir pe o poliŃă— A fost imposibil...

Sub pretexte caraghioase: că „din principiu nu girez"- sau că „am avut odată un conflict" şialtele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să nu mă refuze. Cînd, ieri, l-am întîlnitmergînd pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el si de zeceori am renunŃat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întîlnit cu o doamnă cu care astat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră... Dacă nu aş fi venit pînă acolo, aş firenunŃat.-. Parcă aveam tetanos, aşa eram de încordat şi nehotărît totuşi... în faŃa porŃii lui, după

ce am traversat, ca să am aerul că vin din faŃă şi că ne întîlnim întîmplător, l-am salutat. Amspus că vreau să-l rog să-mi facă un serviciu şi i-am arătat ce vreau... N-a spus nici da, nici ba,la început... Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzut pe I. Pillat... Mi-a arătatcă el se teme de o nouă prăbuşire a leului. Dezolat aproape, i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă tni-aŃi da girul d-voastră... mi-aŃi face un enorm serviciu..." A răspuns distrat, cudouă degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire dacă tulburărileantisemite continuă. Nu mai ştiam ce să cred. Peste vreo zece minute, i-am amintit iar... Si amrămas uimit cînd în modul cel mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, cada... Sepoate... Ai poliŃă? Bun. Ai completat-o ? Ei, bun." Eram tot dezorientat. „Să merg înăuntru s-o

semnaŃi ?" „De ce ?E de prisos. Du-te colo, reazem-o de fereastră şi trage-i o semnătură pe doscu numele meu... La ce bancă o scontezi? 5000 ? Ce te miri aşa- N-ai de gînd s-o scoŃi ? Atuncice-Ńi pasă ?... Semnează acolo cum o fi... Gheorghidiu şi pace... La revedere- Du-te, cred, mai binela Banca Industrială cu care lucrez eu..."

L-am semnat... M-am dus, am dat poliŃa şi în zece minute am luat banii. Emy... în zeceminute... mi-a venit rău... Duceam un petec de hîrtie si, pentru că era semnată N. Gheorghidiu-luam în buzunar cinci hîrtii mari de cîte o mie... Aşteptînd, am văzut cum cărau acolo, în cuştilesălii mari, coşuleŃe şi coşuri chiar, cu teancuri de mii de lei.

Ceea ce arată, pînă la uimire şi dezolare, cît de complicat este sistemul acesta al relativităŃilor în iubire e că în acest timp eu îl invidiam cu emoŃie şi admiraŃie pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte des după-amiază să ia o cafea şi să

citească reviste la „Arta decorativă”. Cînd îl întîlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi de polen sufletesc. De citit, citeam şi eu, acum mai mult ca oricînd şi cu un neîntîlnit soi de înverşunare, cîutînd mereu asemănări, cum caută unii bolnavi care nu ştiu dinguri ce au în cărŃile de medicină, simptome asemănătoare cu ale lor. Şi ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau analogiile de situaŃie şi potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea reliefate care nu-mi spuneau mare lucru, cît un anumit soi de corespondenŃe în sensibilitate, care mă înfiorau cînd le descopeream. Este uimitor cît de mult seamănă, în reacŃiile simŃirii lor, doi oameni care se iubesc, oricît ar părea că au caracter diferite. (Dar poate că au acelaşi caracter şi de aceea iubesc adevărat ?) Determinismul psihologic e atît de mare, încît cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte care te îngheaŃă. Ca pe drumuri diferite să

ajungi în acelaşi punct, îŃi dă emoŃia pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că ori în ce direcŃie ar merge drept înainte ajunge mereu de unde a plecat. Şi cu cît e mai mare fineŃea şi caracterul de nuanŃă al întîlnirilor, cu atît nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrînd fără să ştie unul de altul. Bovle şi Mariotte descoperă în acelaşi timp aceeaşi lege, a gazelor, sau că Newton şi Leibniz, mereu fără să ştie unul de altul, au descoperit fiecare calcululu diferenŃial, e mai puŃin impresionant decît să sfli faptul că

doi oamei încearcă aceleaşi simptome psihologice din pricina aceleaşi boli fizice, în senzaŃii pe care le cred de neexperimentat, indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care ştie să întrebe pe un bolnav nu despre simptomele puternice, ci despre impresii crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta”, despre crampe sau despre junghiul din piept şi tuse, ci despre cele care trebuie, traduc senzaŃii, crezute cu neputinŃă de întîlnit la altcineva. Nu-i aşa că uneori ai impresia unui miros de cîrpă

arsă ?... Nu ai adesea senzaŃii că pleaoapele sunt de carton ? SimŃi nevoia să te întînzi ?

ÎŃi face rău carnea cu fibre mari şi dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese ?

Adică dintre cele care-Ńi par, implică la medic sagacitate şi deci cunoaştere profundă.

La fel te cîştigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanŃe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atît mai revelatoare, căci garantează ele singure şi pentru adevărurile generale de suprafaŃă.

Uimirea cea mare, înspăimîntătoare uneori, e să descoperi cît de total seamănă

între ei oamenii prin ce au mai subtil şi mai secret, cînd se cred aşa de diferiŃi ca aspect.

Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întîlnit venind într-o după-amiază de la „Arta decorativă”, de oarecare dificultăŃi cu care lupta doamna T. şi care se putea sfîrşi într-un mod aproape dezastruos pentru ea. Dar mai întîi ar trebui poate să

spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în legătură cu cîteba întîmplări.

După divorŃ, din pricina prăbuşirilor valutare, care reduceau toată averea părintească la casa din Cîmpulung şi la cîteva petece de livadă, doamna T. a trecut prin clipe foarte grele. Cînd mai tîrziu i se spunea, în glumă fireşte, că este o excelentă

negustoriŃă, răspundea ades pe gînduri: „ De cîte josnicii mă scuteşte asta”.

Mie mi-a povestit cît de silă i-a fost de ea însăşi, cînd la vreun an după divorŃ, locuia la o prietenă şi nu se hrănea decît cu cîte două ouă la pahar pe zi: „ Mi se scîlciseră pantofii şi-mi ardeau ciorapii de atîta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust trezit, de umilinŃe înghiŃite şi neajunsuri. „Pe vremea aceea a încercat că

intre dactilografă la birourile din capitală ale fabricii noastre (am aflat mai tîrziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară... probabil înşelat în aşteptări. Mi-a spus cineva că era urîtă pe vremea aceea şi prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două

bănci, ca dactilografă, i-a venir ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă

bătrînă, dar de familie bună, Ńinea un magazin de mobilier şi obiecte naŃionale... Fireşte, pirogravura şi Ńesăturile săteşti erau principalele mărfuri ale prăvăliei care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, şi care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să

folosească această împrejurare.

S-a adresat bătrînei doamne, propunîndu-i să facă amîndouă tovărăşie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă şi serviciul de

„directoare”. Cu puŃinii bani pe care i-a obŃinut de acasă, cu bunăvoinŃa prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de birou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arŃar placat şi lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...

pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, şi nu mai ştiu ce statuete, subŃiate, stilizate.

Succesul a fost neîntîrziat şi-au primit comenzi mai ale spentru bănci. Cum doamna T. cunoştea o mulŃime de reviste de artă, peste puŃin timp au renunŃat complet la pirogravură şi Ńesături naŃionale, introducînd noul stil cubist. Au botezat magazinul:

„La Arta decorativă”. (E drept că au început cam în acelaşi timp cu un pictor modernist).

Mai tîrziu, din pricină că transportul costa foarte scump şi mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîŃva lucrători de la Tîrgu-Mureş şi au instalat pe Şoseaua Iancului un atelier de mobilă şi obiecte moderne.

Ore întregi ea studia retrasă în nişa care semăna cu un birou al magazinului, şi pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schiŃe proprii, căci învăŃase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicaŃii şefului de atelier. De altfel, nimic nu se întîmpla în magazin şi atelier fără ştirea ei... Cînd era invitată se scuza, şi la mirarea celorlalŃi adăuga, surîzînd cu amărăciune: „E mai bine totuşi decît dactilografă...”

Acum avea cele mai diverse modele şi realizări, pe principalul dispariŃiei oricărui ornament înflorat, şi al geometriei chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea şi calitatea lemnului.

Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătîi, plecată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divane, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, pe care se putea pune vase moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea Ńărăneşti, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sfeşnice de birou, făcute din arcuri negre simplu, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărŃite geometric şi asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.

Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărîsem să-mi montez o garsonieră şi, cum nu ştiam ce îmi trebuie, am intrat aşa, la întîmplare, la „Arat decorativă”, atras de vitrină.

Am fost întîmpinat de o vînzătoare simpatică. Purta uşor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, de asemeni, la piept, în stînga. Figura era prea pronunŃată în trăsături, ca de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiaŃi... Mai tîrziu numai am văzut că sunt viu coloraŃi. I-am explicat ce vreau şi mi-a dat sfaturi cu un aer atît de detaşat, atît de indiferent faŃă de vînzare sau cumpărare, că m-a convins... Se înŃelege că

şi asta e o tehnică negustorească mult mai fină şi mai abilă decît lauda deşănŃată şi puerilă a mărfii, în principiu. M-a întrebat cîte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare au tapetele, cîte ferestre etc. Şi cred că am spus o mulŃime de prostii, căci nu prea ştiam ce vreau. Şi nu înŃelegea nimic.