la epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocii", cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebitor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleŃe pe care îl cerea tînărul scriitor încă din 1919.

Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.

- Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinŃei mele. Şi pe urmă, zăpăcit: Dar mai întîi s-o plătesc.

A zîmbit.

- Da, dacă vrei si asta,... nota... este pe birou... Păstreaz-o astă-seară, verific-o...

Mîine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.

- Da, vineri... Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar de vin.

A aprobat, cu un surîs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braŃelor. Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu şi cîteva sticle de şampanie.

Citea peste umăr şi m-a întrerupt.

- Dar bine, ăsta e un banchet întreg...

- Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surîzînd, răsfăŃat.

- Ştii ce? E obişnuită şampania pentru inaugurări... Eu însă prefer un vin franŃuzesc, cu condiŃia să nu fie „Bordeaux"... Eventual un „Her-mitage" roşu, sau un

„Château-neuf-du-Pape", Nu?

Am privit-o, mirat de preferinŃele atît de precise şi oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui rece, brînză albă sau şvaiŃer cel mult...

- Un Rocquefort?...

- E dezgustător...

O priveam mirat, căci femeile preferă mîncărurile şi mirosurile complicate.

A scris singură abia descifrabil.

- O cutie de compot de caise... „Ştirbey", căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne", şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athe'nee Palace", inclusiv vinul.

Acum venea, fireşte, bucuria de a mînca în garsoniera mea, despre care în oraş se vorbea cu anticipaŃie, căci anunŃasem că mă mut de acasă. Nu avusesem pînă atunci decît o cameră mobilată, bună cînd întîrziam prea mult în oraş.

Parcă eram un copil care se juca de-a menajul...

Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o reŃin la masă, a fost, nu ca femeie, cît ca parte integrantă a acestui moment nou pentru mine...

Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încît mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gîndeam, mai tîrziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilînd atîtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alŃi beneficiari... Ştim vreodată?

Culmea era însă altceva... De. obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzaŃia că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, cînd eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la Şosea, acasă la ea, sau aiurea... Mă

plictiseam în mod stupid, rîvnind mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard...

Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecît de acasă... Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai

interesant decît ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine... dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinŃei.

Gustarea a fost delicioasă, de-Ńi venea să aduni şi firimiturile de pe masă... Are dreptate... Mîncărurile acestea simple sunt mult mai bune.

- Nu-i aşa? mi-a spus ea... Dau o impresie de curat şi sănătos... Nu de putred şi amestecat.

- Nu vă plac... preferinŃele complicate?...

Şedea cu amîndouă coatele pe masă, cu braŃele tinere şi rotunde, îmbrăcate în albul atît de delicat al bluzei, cu mîinile subŃiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaŃa.

- Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?

- Îmi place lumina... apoi pămîntul... cartea... rochia... fructele... zăpada... tot ce e neprefăcut... net.

Şi-şi ducea mereu mîna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze cînd buclele, care nu-i cădeau de altfel, cînd rochia care nu i se părea niciodată decentă.

Mai tîrziu m-am mirat mai puŃin, cînd am văzut ce îngrozitor de complicate sunt însă

aceste gusturi simple, deşi, de altfel, tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o botezasem ciobănită, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea pînă la demenŃă).

Vinul îi încălzise obrajii.

- Luăm cafeaua în birou?

- Nu, în micul hol...

Am rugat-o mai tîrziu să rămîie la mine.

A zîmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puŃin galvanizaŃi, cum sta aşa trîntită pe perine în colŃ, cu mijlocul puŃin frînt, cu un picior întins şi cel deasupra îndoit de la genunchi, apărînd mulat prin rochie, parcă era la ea acasă - şi gîndul acesta mă amuza.

Surîdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul uneori verzui şi mat al corneei.

- Vrei să inaugurezi casa?...

- Nu... dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci... Parcă e un cadru pentru dumneata.

A zîmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de catifea albastră de tot, pătrată, care înfăŃişa astfel braŃul nervos ca pe o decoraŃie rară. Din cînd în cînd îşi trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.

- Motivul e serios... şi lungită acum de-a latul divanului fuma, cu amîndouă

coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru şi molatec, făcut parcă

numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la mine acasă am cu totul alt cadru?

Pe urmă a stat mult pe gînduri; încurajat am revenit.

- Ai putea să pleci de aci?