- Nimic... Vino la mine... şi fără să se gîndească: Vreau să bem, diseară, şampanie...
Mi-am simŃit obrajii moi şi năclăiŃi de o sudoare rece... Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru haine - căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea şampanie... Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic...
da.
- Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întîlni şi m-am angajat pentru toată seara... M-am gîndit la cei care se duc la operaŃie, fără anestezie... Dar poimîine, nu la... haide la...
Acum e partea cea mai grea... Fireşte oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă... Cînd iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenŃă.
- E la Cartea romînească expoziŃia lui Teodorescu-Sion... Vrei să
vii s-o vedem?
A rămas contrariată, cu surîsul trist care îi ridica puŃin colŃul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcînd-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci cînd zîmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiŃă în bărbie, iar două schiŃate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiŃi uşor.
Şi, ridicînd din umeri, jucîndu-se cu mănuşile de piele neagră:
- La 11 dimineaŃa?...
Ca şi cînd ne-am fi descoperit o vocaŃie nouă, am vizitat, în cele două săptămîni care au urmat, toate expoziŃiile şi muzeele din Bucureşti... Eu eram într-o aiureală de fericire continuă...
Ştiam însă că totul va avea un sfîrşit, deci după două săptămîni am început să
lipsesc de la rendez-vous-uri... M-a găsit o dată, chemîndu-mă la telefon, şi am rugat-o să
mă ierte, pentru că sunt puŃin bolnav... Sunt nevoit să stau în casă.
Speriată:
- Ce-i asta?... Ce ai?
- Nu ştiu... puŃină febră...
- Dă-mi voie să viu să te văd.
- Eşti prea bună, dacă... nu te reŃine nimic...
M-am dezbrăcat numaidecît, am întredeschis buzele ca să mi le ardă puŃin respiraŃia, am făcut un adevărat exerciŃiu de paloare...
A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu şi s-a aşezat doar jumătate lîngă
mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiŃi goi şi strînşi în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.
Mi-a luat mîna, dînd o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe faŃă din cauză
că aproape îşi smulsese, preocupată de mine, pălăria.
- Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?
- Nu ştiu, nimic, puŃină febră...
Mi-a mîngîiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zîmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe... Şi pe urmă, hotărît, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.
- Nu... nu... Cine ştie ce am...
A început să mă strîngă în braŃe...
- Mi-e totuna, orice ai avea... M-am desprins, moale de deznădejde:
- Te rog, astîmpără-te... nu... nu...
Şi ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc, după ce m-am desprins, i-am sărutat mîinile ca pe unele frumos aşezate dintr-o icoană.
N-avea totuşi mînă mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă şi subŃire.
ArticulaŃiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mîinii, altfel delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vîlceluşele dintre ele, bune de umezit cu vîrful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau în unghii ascuŃite, ci mai curînd late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, mîini fără grăsime, nervoase, de prinŃesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, cînd ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, cînd ca să
strîngă mica eşarfă în jurul gîtului, ca un domn care şi-ar potrivi cravata.
- De ce-mi priveşti mîinile? Surîdeam, fără să ştiu ce să spun.
Am prelungit o săptămînă boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis... Mîneam seara împreună, la mine, lîngă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam fericit cum îşi plimba mîinile pe olanda feŃei de masă, printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacîmurile de argint, căci totul căpăta viaŃă cînd era ea acolo.
Eram din nou ca în liceu, cînd visam să fiu bolnav, numai ca să vie îngrijorată, să
mă vadă, o doamnă frumoasă, soŃia unui prieten al tatei... N-am mai lăsat-o să mă
sărute, spunîndu-i că doctorului îi e teamă de un tifos... Îşi apăsa gura pe a mea cu o dorinŃă de împărtăşanie a răului care mă cutremura.
