înŃelegea şi el că nu se poate altfel.

O privesc uimit...

- Crezi că înŃelegea ?

- Daa ... mai ales la urmă ... sigur că înŃelegea ... Uite ... aşa, cam o săptămînă după

ce m-am făcut bine ... a fost, aci la noi, o scenă grozavă ... Iar îl apucaseră aiurelile.

Ascultă, nu ştiu dacă tu îŃi aduci aminte ... Ai venit tu odată la mine. Aşa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii... Nu... nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac şi să viu jos la maşină ca să mergem la masă...

- E adevărat ... dar nu pricep absolut deloc... în ce mod sunt amestecat eu în această

întîmplare...

- Să vezi... El era la noi... Abia mă făcusem bine, şi săracul, era foarte bucuros...

Adusese prăjitură şi hotărîsem să stăm împreună cu Valeria, toată seara, toŃi trei.

Vorbea vesel, rîdea, povestea...

Cînd a venit, Gina a văzut situaŃia încurcată şi nu ştia ce să facă. Mi-a făcut semn şi mi se pare că el a văzut că are să-mi spună ceva... Am trecut amîndouă în dormitor şi mi-a spus că tu eşti cu maşina jos, că mergeŃi la masă şi că ea a venit să mă ia şi pe mine, că tot n-am mai ieşit de atîta vreme... Drept să-Ńi spun, mi-a făcut mare plăcere asta... De o lună şi mai bine nu mai mîncasem în oraş... şi am început să mă îmbrac numaidecît...

Ea a coborît jos, zicea că ai zis că Ńi-e urît să aştepŃi singur în maşină. I-am spus că vin numaidecît, dar să aştepŃi după colŃ, căci mi-era frică să nu vie Ladima... Cînd m-a văzut îmbrăcată... el, care amuŃise, m-a privit galben.

- Unde te duci ?

- Vorba aia, deşi mă plictisea... i-am spus:

- Fac doi paşi cu Gina pe jos şi mă întorc.

- Ce mai e şi asta ?... Ziceai că rămîi acasă ?... Spune-i Ginei să rămîie şi ea.

- Dacă-Ńi spun că facem doi paşi şi ne întoarcem...

Era foarte abătut şi-şi frîngea mîinile... Nu ştia ce să spună. Parcă nu mai putea respira.

- Ascultă, Emilia, te rog nu pleca... Rămîi aci, rămîi cu noi astă-seară.

Avea şi el hazul lui, ce să-i faci ? Îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile... Atunci a venit el spre mine fierbînd:

- Te rog să-mi spui cine te aşteaptă jos în maşină ? Cînd am văzut obrăznicia asta, m-am enervat... łi-am spus eu: sunt bună, bună cît vrei, dar cînd văd că cineva se obrăzniceşte...

- Asta nu te priveşte pe dumneata...

- A rămas aşa ca năucit.

- Cum nu mă priveşte ?

- Da de unde pînă unde, asta ?

S-a apropiat de mine, că zău, drept să-Ńi spun, am crezut că o să mă lovească. Îi ardeau ochii.

- Ascultă, Emilia nu Ńi-e ruşine să-mi spui asta ? Îmi venea să-i trîntesc poşeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt.

- Te rog să mă slăbeşti şi să nu te amesteci unde nu-Ńi fierbe oala.

Am crezut că face spumă la gură ... a început să urle la mine, trîntind lucrurile pe masă.

- Eşti o mizerabilă ... Acum înŃeleg mai bine ca oricînd. Eşti cu adevărat ... Dar ce nu m-a făcut: tîrîtură, tîrfă... Eeee ! Eeee ! Cînd am văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua... Cînd m-am uitat o dată la el şi cînd l-am repezit.

- Ia ascultă, domnule Ladima... domnule Ladima... şi Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule ? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atîta ?... Auzi, asta-i bună...

Da ce, dumneata ai plătit chiria aci ? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire ? ...

Şi pe urmă i-am arăta tuşa, scurt... Te rog ieşi afară... A început să urle iar ... bălăbănind mîinile.

- De plecat am să plec... Atîta neruşinare m-a săturat. ÎnŃelegi, m-am săturat... M-am saturat... Mi-² silă... Mă sufocă dezgustul... Şi încă din prag, urla furios... „Mi-a silă!...” Am coborît repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte... dar nu s-a luat după mine... A luat-o mergînd furios spre dreapta...

A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid, domolit şi pocăit, ca un cîine cu coada între picioare ? Pe Ladima !... Ea bună, l-a primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumînd pînă pe la cinci, cînd am venit eu. Ei, ce era să fac ?... Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră... pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat.

Povestea atsa pune între mine şi existenŃă ca un soi de catifea care împiedică orice contact şi control. Îmi aminteşte organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atît de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaŃă, la doi paşi de noi... Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine.

Emy dragă,

Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tînărul gazetar... Lasă atunci pe mîine,Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Imt că se macină ceva în mine. Steaua vînătorilor asta nuar fi o greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le primesc de afară trebuiesă le refac în întregime... tot eu o corectez, eu o paginez... Trebuie să răspund şi la corespondenŃape care o trimit cititorii... Şi pe ce drumuri de viaŃă şi de moarte e gîndul meu cînd tai un di ca să

pun un de... Sunt obosit... Am şi acasă plictiseli... Nu ştiu dacă am să rămîn, pentru că atît cîtîmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi... Aş vrea să introduc o cronică dramatică,deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. în orice caz, lanevoie, cumpăr şi tot mă duc... Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul... îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat... nu e nimic... nimic, Emy... Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două

luni încoace:

Des serpentes gtants divoris par depunaises.

Cu astfel de „oameni" lupta e zadarnică...

Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate... Nu cred că sunt aşa cum mă

văd ei... Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cucare nimeni nu are ce face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care seresoarbe, descompusă, ca o otravă.

Cu bine, Emy, draga mea.

G.

P.S. -Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata... Trec mîine să Ńi-i aduc.

ÎnŃeleg, intens, ca un şurub răsucit în gîndul meu, că va trebui, cu orice preŃ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.

Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să cîştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinŃez barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gîndul acesta şi mă , descurajează... Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia... O dată da, căci vin ameŃit de pe drum de imaginea care mă