Dar peste o săptămînă iar a fost scandal... Era la noi cînd a venit Micropolu, care, tîmpit, se jena de el... Atunci, Valeria i-a făcut semn să plece, că nu vrem să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a aşteptat un ceas la poartă...

A doua zi, mi—a trimis scrisoarea asta, ultima.

Dacă după cele întîmplate ieri te aştepŃi de la mine, la o scrisoare furioasă, însîngerată, aisă rămîi, fără îndoială, din cale-afară de surprinsă... Loviturile din urmă găsesc locul amorŃit.

Chiar dacă sunt mai tari sunt simŃite ca prin pîslă... ca întîmplate altora... Fireşte, îmi era greusă-mi închipui odinioară că aş putea aştepta la poarta unei femei pînă i se îcheie amantul –

probabil întîmplător – la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta...

Te rog mult, un singur lucru... Înapoiază-mi astăzi chiar, toate scrisorile şi, dacă le maipăstrezi, versurile pe care Ńi le-am trimis. Te rog foarte mult asta. Trimite-mi-o înapoi chiar peaceasta care o primeşti acum.

George Demetru Ladima

O privesc uimit ...

- Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat ?

- Valeria a spus ca să-i răspund că le-am pierdut ... A spus că ce e asta să ceară

înapoi scrisorile ?... Cum poate să ceară asta un om binecrescut ?... Dar pînă la urmă nu i-am răspuns nimic... El a venit singur să le ceară şi i-a spus Valeria că nu mai păstrez nici una.

- Şi pe urmă n-aŃi mai vorbit ? Nu v-aŃi mai văzut ?

Îşi striveşte a nedumerire buzele caligrafice.

- Nu ... că ... aşa ... cam la două săptămîni s-a omorît. Deci între 1 şi 3 mai.

Se închide în mine un iris uriaş, ca peste o vedere pe ecran. Tac îngîndurat şi pe urmă întreb, privind lung, după ce am tras din Ńigară:

- De ce s-o fi sinucis ?

Nu şovăie nici o clipă, ridicînd spre mine ochii ei mari, inutil deschişi.

- Mai întrebi ? Din mizerie ... Vai de capul lui ... Într-o vreme nu mai mînca poate nici o dată pe zi.

Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămîie în mîina Emiliei, pentru mine e o poruncă inexorabilă... Dacă m-aş găsi într-o expediŃie periculoasă şi un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, aş căuta cel puŃin să-l îngrop ca să nu-l sfîşie şacalii... Mi se pare de prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atît mai calculată, cu atît mai prudentă, cu cît aş oferi mai mult. Aş vrea să-i cer scrisorile sub pretext că doresc să le copiez şi eu. Şi pe urmă să nu i le mai înapoiez. Dar chiar faptul că aş manifesta intenŃia de a le avea în copie i-ar sugera ei bănuiala că e cine ştie ce valoare la mijloc... Mai mult, aş face-o foarte circumspectă şi n-aş mai izbuti să le fur.

Căci astă-seară le voi fura.

Încep prin a mă arăta plictisit... şi arunc scrisorile, pe care nu le voi mai pierde din privire, în lături.

- Cît e ceasul ? 10 şi jumătatea... Vai, dar mult timp am pierdut... Şi mi-e o foame...

- Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privinŃa asta, pînă acum.

- łi-e foame ?

- Şi ce foame ... Ştii ce, Emilia ?... Hiai să luăm şi pe sora ta... şi să mergem să luăm masa undeva la o cîrciumă afară din oraş. Am poftă de mititei şi momiŃe... Mergem la

„Zahana” (acolo, gîndesc eu, nu vom întîlni pe nimei).

- Păi ce ? Ai maşină jos ?... Şi e bucuroasă.

- Nu, luăm un taxi. Împrăştii puŃin scrisorile, ca s-o fac să le puie la loc imediat...

hai, strînge astea, că vreau să mă îmbrac.

A îngenunchiat şi, stînd pe cîlcîie, adună scrisorile din pat. Coapsele, lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în faŃă şi fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. CîrlionŃii din mijloc, aurii, au dispărut, căci perniŃa de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puŃin în jos. La fel şi sînii care devin gutui atîrnate, iar spatele i s-a lămurit în desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tînăr. Strînge foile dintre cutele cearşafului. Sub zodia acestor dungi, adîncituri şi plenitudini a stat întîmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veni o vreme cînd amorul va dispărea, cînd cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridicoli ? Cine ştie ? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi cîndva, pentru cei de acum... pentru cei care şi-au încheiat ciclul revoluŃiei pe planetă, sub această zodie de azi ?

După ce a strîns scrisorile, fără grabă, Emilia le-a legat din nou cu panglica roză în cruce, le-a aşezat deasupra fotografia, ca eticheta pachetelor de pesmeŃi, le-a aşezat în cutie, iar cutia a dus-o în şifonier, în sertarul de jos. De acolo iau pachetul, cînd se duce, rugată de mine, să-i spuie Valeriei să se îmbrace. Îl vîr apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor, singurul care poate fi mascat.

E P I L O G

I

Am căutat a doua zi toate ziarele şi revistele din săptămîna morŃii lui Ladima.: Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecŃiile din anul acesta Gîndul acesta singur şi îmi da o tristeŃe grea ca un doliu. Peste sinucidere însăşi se trecea cu oarecare discreŃie.

Ziarele de tiraj păstrau un adevărat echivoc în privinŃa aceasta, căci nu aminteau decît

„moartea unui poet. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întîmplare nenorocita in familie, care nu trebuie comentată. Altfel, aceste articolaşe-necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastînd cu ostentaŃia cu care era trecut sub tăcere în viaŃă.

Dar era un fel de laudă gratuita ca şi cînd cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: „G.D. Ladima, un strălucit talent”, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudaŃi (?) poeŃi de azi". Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura romînească". Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent. Una din ele m-a oprit îndelung şi mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari poeŃi ai tipului ... hrănit cu oŃet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut Ńeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o sfărîmînd-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade."

Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescă absurditate, anume, un om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atît de vulgare ca Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aş putea spune cum... Din capete de experienŃă proprie, din cercetarea cu oarecare atenŃie a reportajelor de gazetă, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor", sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adînc şi sub forme care Ńin de un desfiinŃător sadism psihologic. Dar cînd auzi despre vreo sinucidere sau crimă, aproape totdeauna constaŃi uimirea celor ce au cunoscut pe eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o inteligenŃă de vînzătoare de mărunŃişuri, aprigă la cîştig. Tocmai de aceea, din cîte femei despre care se spune că sunt bine în Bucureşti -cel puŃin aşa ştiu - nici una nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate dramele din toŃi anii, de cînd sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească... Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birjă cu un cal. Adevărul e că suferinŃa din pricina unei femei, de inteligentă superioară, delicată, sensibilă, oricît de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăŃi în suferinŃă, cu o adîncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite pînă atunci. Acele boale despre care un scriitor (pe care l-am citit undeva) spunea că dezvoltă inteligenŃa. Dar dacă suferinŃa din pricina unei femei „bine" seamănă cu tuberculoza, suferinŃa din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea şi exasperarea unei furunculoze, a unei boale ruşinoase.

E insuportabilă... Unii bărbaŃi aflaŃi în condiŃii neprielnice, „pierzînd începutul" şi nevoiŃi să „marşeze" apoi, din lipsă de puncte de control, alŃii, lipsiŃi de atenŃie critică

(nu sunt prea mulŃi şi nici dramele prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman mahalagesc.

(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeieşti din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaŃii, ca sarcina,

„nenorocirea" sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deşi sunt consecinŃe ale iubirii, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă

sinucigaşa nu putea trai fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaŃilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)

O femeie superioară „înŃelege" suferinŃa pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz cînd crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează

prin scene de teatru bărbieresc... BineînŃeles că de multe ori, vrînd să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adînceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleŃe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi... Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surîs, o clipă: „opt şi cu-a brînzei nouă". Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperîndu-i suferinŃa, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparaŃie, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decît, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanŃi vulgari, a lăturilor zvîrlite-n faŃă, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta şi ta-tu, pricopsitule".

Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în faŃa musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpîne... Cine are mulŃi servitori în casă nu are nevoie să facă

asta... Cine e mult iubită nu trivializează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preŃ.

Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După cîteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e şi el tot un poet, care însă, mai prudent decît Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.

- ÎŃi spun drept... Am rămas trăsnit cînd mi s-a telefonat ştirea... Eu îl socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeŃi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prînz, servitoarea - locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie - văzînd că e uşa închisă, împotriva obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă... În sfîrşit, cînd m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. Îşi trăsese un glonte în inimă, lipind Ńeava . Piept şi înăbuşind cu pătura zgomotul... Nu s-a putut afla de unde şi-a procurat revolverul...

De-abia mai puteam respira... Pe pereŃii biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coşuri sau pe podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasin pociŃi rebegiŃi parcă unii, fălcoşi, alŃii priveau cu pasivitate, dintre jandarmi şi poliŃişti. În cadrul acesta, comentariul morŃii lui Ladima devenea insuportabil de adevărat şi real.