Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la preparativele plecării, ca să aibă
ultimele clipe... N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, deşi era mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii.
Nu mă îmbrăŃişez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare şi prea teatral. Cînd urc în carlingă, cu salopeta la gît, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstiŃios şi mă îndîrjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. În oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puŃin întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenŃie limuzina de culoare pare-se, neagră. E
nucleul viu al cîmpului acesta în sfîrşit de noapte.
- Contact ! ...
- Contact.
Motorul porneşte, pocneşte, ies scîntei. Tresar... Turajul e ciudat... întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. ÎnŃeleg. Am tras prea repede maneta.
Reiau progresiv. Motorul prindre şi vrambajul lui infioară zările, ca şi vijelia stîrnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmînează carnetul de rută, cu viza plecării.
Mi-arunc din nou o privire în oglindă şi fac gestul de înotător, dînd braŃele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mîina către sora mea, care e cu faŃa crispată de emoŃie.
Aparatul a pornit şi iau direcŃia în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă
pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă
cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hagarele cad jos, orizontul se desface... Noroc... Am şi pornit spre sud.
Peste cîmp aleargă după mine, ca un căŃel după automobil, o maşină deschisă. O
recunosc şi am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul maşinii puŃin şi descriu un cerc larg. Reiau apoi direcŃia... trag uşor şi sigur de manşă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.
De acum voi fi singur între cer, pămînt şi ape, ca porumbelul care a zburat peste pămînt după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfîrşitul lumii. Sunt mulŃumit şi de o cincindenŃă... Nu-mi închipuisem că are să
vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumoas. Unui tînăr avocat, fost coleg de
şcoală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).
„Las tot ce am, to ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinŃii mei s-o socotească drept-fiică a lor”...
Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o sentilă în post, fără sforŃări mari de atenŃie la început, ca să-mi cruŃ puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.
Cînd , m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şesa etape fără
glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atîtea articolaşe, scrisori şi depeşe, din inimă unele, atîtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surîs neîntrerupt, cîteva zile întregi:
„Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.”
Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă înduioşa ca întîia dată.
Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganŃă firească, vie, animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înŃeles, sau un surplus de înŃeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cît de riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganŃă, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneŃe deveneau la ea noi motive de frumuseŃe. Putea să ridice şi să fluture mîina într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mîina atît de frumoasă, încît acesta era un gest adevărat de ducesă familiară.
Mînca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvîrşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvînt nu e poate cel mai îndreptăŃit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un gest, cînd îl face intenŃionat şi dacă „îl prinde”
implică şi judecata că „a reuşit”. Dar doamna T. numai la examen şi la reuşită nu se gîndea. Era atît de proporŃională, atît de subŃire şi plină femeieşte în acelaşi timp, timp, încît îşi putea îngădui orice atitudine şezînd pe scaun şi nu avea nevoie să stea distinsă
ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni - căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini - şedea la masă sau în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braŃ al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braŃe. Aşa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza caracteristică din abecedar care e singura urîtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenŃi, dinŃi albi, mîini subŃiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganŃei intenŃionate şi care decurge din principiul superiorităŃii sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc cînd vorbeam de MiŃi Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenŃie lăuntrică, acea permanentă
tensiune intelectuală a doamnei T. nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dîndu-i semnificaŃie, cum un luminat interior pune în valoare frumuseŃea unui vas Gallé.
Căci pe cînd Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îŃi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaŃii, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gîndire. O gîndire adevărată o simŃi cum simŃi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constaŃi, atingînd, că un corp e viu, numai din senzaŃia de circulaŃie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenŃa se poate descoperi şi prin
pipăit. Şi cum calităŃile la nevoie se cunosc, cred că inteligenŃa doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decît o femeie proastă, bolnavă... îŃi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maŃe.
Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenŃe măcar... În tren, în tramvai, în vizită... „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi." „Nu mai spune? Şi cum vine? că eu am piatră la ficat"... „Nu, la mine e numai băşica... şi la ovare, de la o sarcină..." Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulŃumire de sine, ca de nişte performanŃe. Mi s-a întîmplat să vorbesc uneori cu doamna T. chiar despre purgativ, fireşte. Ei bine, nu era nici senzaŃia de „ruşine", stupidă şi mahala-gească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicaŃie, ca şi cînd ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut de atîtea ori. Era ca un fel de intenŃie-paranteză - ca să zic aşa - cu un surîs puŃin dezolat.
- Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ...
- (Plictisită, cu o strîmbătură comic jalnică): Vai! (Tocmai cînd era bolnavă, inteligenŃa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prinŃesă
devenită sclavă.)
Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această
Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot oraşul. Sting Ńigara şi iau un scurt bilet.
Emy, nu pot accepta invitaŃia... E o copilărie propunerea ta.
George
- Valeria spunea că de vreme ce Cobîlcea îl invitase şi pe el la masă, dîndu-l drept cumnat... putea să vie... avea să mănînce şi el o masă bună la „Giordache". Îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de cînd plecase de la gazetă era într-o mizerie...
Emy, nu te supărarea ieri am plecat şi v-am lăsat pe voi la expoziŃie... Mi-am adus amintecă trebuia să întreb ceva la fotograf.
