Am scos tabachera şi i-am oferit.

- „Bucureşti" cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea-Trimite să-mi ia de la debit „Tomis" fără carton.

PuŃin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis. Nu ştiam de unde să

încep, cum să aduc vorba... M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucŃie, cu gura lăŃită.

- Dumneata cine eşti? Cum te cheamă?

I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strînse, cu privirea autoritară:

- Vasilescu, Vasilescu... Dar cu ce te ocupi? Ce faci?... Din ce trăieşti?... Din joc de cărŃi?...

În sfîrşit, după ce am lămurit şi asta, am căutat mai tîrziu să aflu ceea ce doream.

- Domnule Penciulescu... L-aŃi cunoscut mi se pare pe poetul Ladima?...

- N-am cunoscut nici un poet Ladima.

- Cum? Nu l-aŃi cunoscut pe Ladima?

- Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei... şi vag, neglijent, arătînd parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic-întorcînd capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capsa".

- S-a sinucis, nu?...

- Ce vreai să facă altceva?

Rămîn uimit, cu ceaşca de şvarŃ la buze, pe urmă nedumerit.

- Se zice că era un poet foarte mare.

E indignat, ridică braŃele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de un blasfem.

- Poet mare!... auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca şi cînd aş călca în călcîie, de nesigur ce sunt:

- În sfîrşit... unul dintre cei mai de seamă poeŃi de azi. Acru, cu gura arcuită ca o scoică:

- Ce-i aia „poeŃii de azi"? Sunt nişte cretini toŃi... n-au nici unul talent...

Nu pot decît să îngîn:

- Poate că... exageraŃi... în sfîrşit... despre unii... Aprig, sec, s-a întors trîntit spre mine.

- Dumneata ştii ce e poezia ?

- !?

- Atunci ce tot spui prostii cu poeŃii de azi ?

Sunt atît de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tava-n cap. Pe urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul într-o parte...

„Auzi, poeŃii de azi ?... au ajuns toŃi proştii să aibă păreri despre poezie..."

Se întoarce apoi brusc spre mine:

- Să-Ńi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc sincer: Tăcere este totul şi nemişcare plină,

Un cîntec, sau descîntec pe lume s-a lăsat.

Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină.

Şi apele dorm duse şi morile au stat.

Ai auzit? „nemişcare plină" şi explică, ridicînd lămuritor un deget, „Un cîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat"... Ei, îŃi plac ? Convin sincer:

- Sunt într-adevăr foarte frumoase...

- Ei, ştii de cine sunt ?

Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu admiraŃie voit nesigură:

- De dumneavoastră ? Ridică mîinile uluit în tavan...

- De mine ? şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de şcoală, că trec prin ea toŃi proştii... Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu... Şi decît astea nu s-a scris nimic mai bun în romîneşte.

A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleşit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua

dreptunghiulară, cu canapele roşii laviŃele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încît să se poată vorbi de la orice masă.

S-a întors către mine, arătîndu-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din fund şi a vorbit ca să audă toată cafeneaua:

- Auzi! dumnealui, fost deputat şi economist! şi, răstit, către Englejii, domnule, au născocit numai cuvîntul warrant. Dar procedeul e vechi şi străvechi, poate de la fenicieni... În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XIII-lea, cînd au cucerit lumea, cînd au înfiinŃat tehnica poştei şi au făcut şi depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi pînă cînd nu te faci profesor de economie politică... Aşa-i trebuie Ńării... mama lui, lui Apolodor din Damasc, că făcut podul peste Dunăre să ne vie toŃi guşaŃii din Balcani...

A venit picolul cu Ńigările şi mi-a adus şi restul la 500. Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu Ńigări, ca proprietate.

- Eh, cum asta ? Bagi hîrtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curînd tin imbecil ca dumneata... Nici măcar n-am zîmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspuseseră nimic şi pe urmă aveam atîta nevoie de el. I-am împins hîrti spre pachetul verzui de Ńigări.

- Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva... Aveai un prieten, n domnul Cibănoiu.

S-a încruntat uşor şi grav, ca un pretorian pe gînduri:

- Cibănoiu! ?

- Cibănoiu, fost la Externe... pensionar. Şi net, convins:

- Nu cunosc... Nici n-am auzit de Cionoiu.

- Cibănoiu, am rectificat.