Margini nu se ştiu, priveliştea n-are,
łările vecine-l văd de pretutindeni,
Caravanseraiuri fumegă-n hotare.
Sus pe munŃi spînzurători cît cerul gol
Cheamă trecătorii şuierînd domol.
Muşte cît găinile rotesc. Leproşii
Vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.
Curcubeul peste Asia întreagă
Cheamă-nŃelepciunea voastră să aleagă.
Iată flăcări, stele, luminează albastre,
Naşterea pe scurt a seminŃiei noastre.
Bajazet fnchis cu amintirea-n cuşcă
Gratiile ca zăbalele fşi muşcă.
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.
Prapur cu minciună, cepeleag despot.
P.S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuŃii cu Ladima, la redacŃie, la S.S.R. sau la cafenea despre poezie. DispreŃului meu, de altfel numai verbal, pentru această falacioasî preocupare, el fi opunea un dispreŃ de mag pentru orice altă formă literară decît poezia, fn acest sens, după cîte am înŃeles, folosea el expresia „poezia pură", voind adică să frisemne cu ea anume opera acelor poeŃi care n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speŃă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decît ceilalŃi oameni, are simŃuri fn plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseŃea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric.
Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înŃelegere", le opunea esenŃa imaterialităŃii lui.
Îl indignau poeziile cu înŃeles curent, cu „morală" sau chiar cele cu un tîlc oarecare.
- Atunci eşti partizanul „poeziei pure", aşa cum o înŃelege abatele Bremond, ca o pură incantaŃie muzicală, indiferentă faŃă de conŃinutul material al vorbelor, preŃuind numai unicitatea lor formală, fncercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.
Spre surprinderea mea, protesta cu îndîrjire:
- Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberaŃie. Poezia trebuie să aibă un conŃinut, trebuie să exprime ceva.
- Dar atunci nu e poezie normală, „impură", ca să zic aşa? Ridica braŃele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întindeam:
- Nu, nu, nu...înŃelege!... Ceea ce e normal nu poate fi poezie.
- Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului André Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherenŃa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.
Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînŃelegător.
Mă prefăceam uimit.
- N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul?
- Da... Nu însă orice anormal... Nu mai sunt şi alte stări, supranormale?
- În sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranormal... fi înglobezi activitatea în poezia pură?
Hotărît, indignat, mişca braŃele ca nişte vîsle.
- Nu...
- Atunci?
După o lungă pauză, cu emoŃie, aproape:
-Dar visul?
Conveneam numaidecît, nu fără ipocrizie:
- Acum te înŃeleg. Eşti un adept al onirismului... E un punct de vedere care se poate susŃine.
Oniricul şi orficui au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei... Dar atunci revii la lipsa de conŃinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenŃa
Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol:
- Nu... Nu... Nici chiar aşa... şi căutînd mereu: Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi... Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenŃă. E un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mîncat mult, ci după un potenŃial superior, care este de esenŃa poetului.
- Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata
