- Vi le voi aduce data viitoare...

- Le-a cerut în scris, a fost să le ia... Am fost şi eu de două ori, dar cum să poŃi sta de vorbă cu două femei în care nimic nu aminteşte de Dumnezeu ?

- Dacă ai şti de cînd alerg după lămuriri... Te rog, nu te supăra de întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare ?

Nu răspunde numaidecît, pe urmă reia, cu o nesfîrşită tristeŃă:

- Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămîni din viaŃă, Ńi-era mila să-l priveşti. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcŃionau. Era cu mult mai rău decît bolnav. Se jurase că după o ultimă întîmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. Îşi dădea seama şi de aceea i-a şi cerut scrisorile înapoi... „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet." I-am arătat că numai credinŃa în Dumnezeu îl poate îndrepta din aşa cădere... Şi aşa era să fie, căci era un bun creştin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaînalt şi cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un cîine greu bolnav. Gîndul morŃii mă Ńine ca

într-un cleşte zi şi noapte." Îl mîngîiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă

de Domnul în înŃelepciunea lui nemărginită, e o împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gîndească să-şi ia singur viaŃa". „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că ştie ce mult am suferit şi cît l-a lăudat gîndul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scîrboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei... sau poate că din cauza foamei... O asemenea moarte singură ar întrece în ruşine urîciunea suferinŃelor mele... Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei neruşinate... sau că, om în toată firea, am suferit de foame..." Mi-a strîns braŃul, că era de felul lui zbuciumat, şi mi-a arătat, spre uimirea mea, o hîrtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceştia? Sunt preŃul morŃii mele. Cînd am rupt cu femeia aceea, am suferit atît de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să

se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaŃă am suferit de foame, nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lîngă el, ca să creadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Aşa nu mă puteam sinucide. Şi atunci am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună o zestre. Mi-au furat viaŃa, m-au înjosit, dar mila lor nu-mi trebuie. ÎŃi pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gîndul morŃii m-a părăsit." Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morŃii l-a părăsit şi aşa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci... Regăsise calea către Domnul şi - de ce n-aş spune-o ? - îl ajutase să se însenineze şi convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viaŃă

mizerabilă, pentru una infinită, Niculae... Sufletul meu va trăi o nouă viaŃă, iar poezia mea, pe care ei n-au înŃeles-o, o vor înŃelege copiii lor, care se vor ruşina de neînŃelegerea părinŃilor lor." Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăşi această credinŃă era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba şi cu gestul lor i-au fost duşmani... Tocmai cînd, din cauza suferinŃei lui neînchipuite, avea nevoie de credinŃă, ei i-au zdruncinat orice convingere.

în săptămîna morŃii ne găseam toŃi patru la cafea la Bulgăran, cînd au început să-şi bată

joc de el. Pen-ciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăŃi: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viaŃă scurtă, iubind o femeie de stradă... Dacă vei trăi încă o sută de vieŃi, nu e nici un motiv ca, fiind tot atît de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă... Atunci, la ce-Ńi trebuie nemurirea?" Nu poŃi să-Ńi închipui cît punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i dovedească inexistenŃa lui Dumnezeu.

Sunt nedumerit şi-l întrerup cu o întrebare:

- Iartă-mă, domnule Cibănoiu, îl cunoaşteŃi într-adevăr pe domnul Penciulescu, pentru că...

- Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-şase ani e chiriaşul meu gratuit, într-o cameră din fundul curŃii, aci.

- !?

- Cu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, arătîndu-i zădărnicia oricărei credinŃe într-o fiinŃă supremă.

Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor şi argumentelor opuse? Nimic... Existenta lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat să cauŃi s-o explici cuiva. Crezi numai... şi afirmi. Credo in quia absurdum. Ladima însă a prins să discute şi să apere, asta i-a fost pierderea.

Peste vreo două zile l-am întîlnit foarte schimbat... Nesfîrşit mai trist, ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate?" Era palid şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt Ńărînă din Ńărînă, dacă am ieşit din haos întîmplător şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viată, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităŃi, şi eu mi-am sacrificat-o îndurînd lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşă de foc cînd mă gîndesc că asta ar fi posibil."

I-am spus nedumerit:

- Dar Emilia nu există decît de doi ani în viata ta ?

- Dar în aceşti doi ani a istovit toate posibilităŃile mele sufleteşti. Totul e stors sau sfărîmat în mine. Dacă n-ar fi credinŃa în artă...

În seara următoare au fost noi discuŃii. Ladima a spus că, dacă nu există

Dumnezeu, el crede în supravieŃuirea prin artă, a strigat - deşi Penciulescu rîdea de el -

că totuşi a folosit cît putea mai bine această viaŃă, în orice caz mai bine decît oricare dintre ei, creînd o operă care va supravieŃui la nesfîrşit. „La nesfîrşit ? Ce înseamnă la nesfîrşit? urla Bulgăran... într-un număr oarecare de ani pămîntul tot va pieri... Ce înseamnă că opera ta va supravieŃui o sută de ani, un milion, cînd tot se va împrăştia în haos, împreună cu praful pămîntului şi al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic... Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta... Să te plimbi pe bulevard, să vezi soarele, să iubeşti, să citeşti... Asta-i tot, între două nopŃi infinite de neant - zece, douăzeci, treizeci de ani de viaŃă ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decît să amînăm o scadenŃă." Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgîran, cu adevărat ?... Am trăit patruzeci de ani." Şi şi-a cuprins fruntea în mîini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili".

Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de revistă, de un ateism blestemat.

Singur, de altfel, i le-a cerut... Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puŃin dacă m-ar fi iubit Emy, viaŃa asta n-ar fi fost zadarnică..." Eram îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă... A doua zi l-am întîlnit din nou... Acum era însă tăcut... N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amîndoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a redeştepta în el credinŃa, mi-a şoptit îngîndurat: „Totul e zădărnicie... Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate." I-am cerut să-mi dea şi mie cărŃile care, picătura de apă ultimă, au clătinat şi răsturnat un spirit atît de slab, şi l-am întovărăşit pînă acasă să le iau. A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Şosea. Cînd ne-am întors, prin dreptul Teatrului NaŃional a trecut Emilia la braŃul unui bărbat... El mi-a pus mîna pe umăr... I s-au înălbit buzele şi s-a răsucit ca o frunză... N-a mai fost chip să vorbeasc cu el... A fugit de lîngă mine ca un nebun... pe scările dinspre strada Matei Millo, şi a doua zi am aflat că s-a sinucis... Am rupt şi cu Bulgăran şi cu Penciulescu... Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistenŃă... Nu e mai puŃin adevărat că trăieşte în ei un mîrşav spirit de distrugere.

Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul înŃelepciunii lui mi-a plăcut foarte mult. I-am spus că eu socot pe Ladima un poet foarte mare şi că voi aduna tot ceea ce-l priveşte. Mi-a dat fotografia, vreo două cărŃi. łi le alătur la aceste caiete. Aş vrea să mă ajuŃi să-i publicăm volumul. Am luat şi nişte reviste cu articolele care pare că l-au tulburat atît. în zilele următoare le-am citit şi eu. Mărturisesc că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate întîmplările cumplite şi

zbuciumate în lumina acestui Memento ¹. După cum am vorbit aseară la telefon, îŃi trimit totul. Eventual voi mai întregi cele povestite, prin amănunte verbale.

P.S. George Demetru Ladima intră cumva şi el în vreuna dintre aceste categorii de fiinŃe, aparent desăvîrşite, notate însă prin vreun minus, sau prin vreun adaos, care face viaŃa grea, imposibilă ?

Vreau să spun, talentul sau intransigenŃa morală au ceva din surplusurile ridicole şi periculoase ale unui Rhynchophores, ale unui Macrophtalmes sau ale unui Sophonyophore ? Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal şi „greu cenzurat de moarte"?

F.V.

¹ Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran şi însemnate cu sublinieri de către Ladima, şi care, de altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintîi e o conferinŃă a savantului sir James Jeans, Ńinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.

„Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pămîntul, cele mai multe sunt atît de mari, că sute de pămînturi ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămîne loc destul; ba ici-colo întîlnim cîte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane de pămînturi. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate Ńărmurile tuturor mărilor din lume. Atît e de mică locuinŃa noastră în spaŃiu în comparaŃie cu substanŃa totală a universului.

MulŃimea aceasta imensă de stele rătăceşte prin spaŃiu; unele se grupează pentru a călători fmpreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin universul atît de spaŃios că

apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu, fntr-un model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înŃelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întîlnească cu altă corabie.

Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaŃiu, s-a nimerit să se întîlnească cu soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare pe pămînt, Iot aşa steaua aceasta trebuie să fi stîrnit maree pe suprafaŃa solară. Dar cît de deosebite, fireşte, de mareele plăpînde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafaŃa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălŃime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, atracŃiunea ei devenise atît de puternică, încît muntele acesta a fost sfărîmat şi s-a împrăştiat în fragmente mici pînă la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari şi cele mici, dintre care una e pămîntul nostru.

Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă -mult prea mare ca viaŃa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente expulzate din soare în clipa sfărîmării lor. încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atît de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiaŃiei pe care Ie-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici cînd, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieŃii. A început cu organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decît să se reproducă şi să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorît un curent vital care, progresînd prin complexităŃi tot mai mari, a sfîrşit prin a produce fiinŃe ce îşi fac un temei al vieŃii din emoŃiile şi ambiŃiile lor, din judecăŃile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranŃele lor cele mai înalte şi aspiraŃiile lor cele mai nobile.

Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi-a dobîndit existenŃa.

InstalaŃi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinŃa noastră în spaŃiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanŃelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinŃei noastre în spaŃiu — a

milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate Ńărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent faŃă de orice fel de viaŃă

asemănătoare cu a noastră; emoŃia, ambiŃia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieŃi asemănătoare cu a noastră. SpaŃiul gol, în cea mai mare parte, e atît de rece, că distruge prin îngheŃ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspîndită în spaŃiu e, tocmai dimpotrivă, atît de arzătoare, că face imposibilă orice viaŃă; spaŃiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaŃii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieŃii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.

Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. întrebuinŃarea acestui cuvînt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pămîntul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă

universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuŃe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărŃile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinînd ultima pagină compusă de o astfel de maimuŃă, am constata că, întîmplător, Ńăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întîmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaŃiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întîmpine tot felul de accidente posibile; aşa încît vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaŃie cu numărul total al stelelor de pe cer.

Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după cîte vedem, viaŃa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinŃă decît pe planete ca pămîntul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiŃii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită

corpurilor să existe în stare lichidă.

Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă

multitudine de focuri împrăştiate prin spaŃiu, răspîndind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam - 269 C, şi care e chiar mai rece în vastele spaŃii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpîneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.

ViaŃa nu poate exista decît înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanŃă anume. în afară de zonele acestea, viaŃa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaŃa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puŃin de o miliardime de milionime a spaŃiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaŃa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atît de puŃin frecvent pentru un soare, încît probabil de abia una la 100.000

de stele posedă o planetă care se învîrteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaŃa e posibilă.

Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaŃa; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporŃie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obŃinut. La prima vedere cel puŃin, viaŃa pare a fi numai un subprodus fără