nici o importanŃă; noi, fiinŃele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.

Nu ştim dacă nişte condiŃii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaŃa. O

anume şcoală pretinde că pe măsură ce pămîntul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască

viaŃa. Alta susŃine că un prim accident dînd fiinŃă pămîntului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viaŃa. ConstituanŃii elementari ai unei fiinŃe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei; şi aşa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieŃii au trebuit să existe pe pămîntul nou-născut. Din cînd fn cînd fntîmplarea a putut face ca un grup de atomi să

se grupeze fntocmai în felul cum sunt grupaŃi în celula vie. De fapt, fntr-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuŃe trebuiau întrun răstimp suficient să sfîrşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaŃi alcătui-vor oare ei o celulă vie?

Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviŃi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaŃa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaŃă plecînd de la atomii

necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să

funcŃioneze? Ignorăm răspunsul. Cînd va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră

şi, prin urmare, va influenŃa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieŃii; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluŃie în gîndirea umană decît sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.

Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule"

deosebit de voluminoase.

Cei mai mulŃi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar nici unul din aceşti compoziŃi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toŃi relativ puŃini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte molecule cuprinzînd sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esenŃă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forŃă „vitală" pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanŃe care intră în compoziŃia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin proce-deurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forŃei vitale" se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluŃia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenŃa, nu a unei „forŃe vitale", dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaŃie cu alŃi atomi, cu care împreună

formează molecule excepŃional de voluminoase.

Dacă este aşa, atunci viaŃa nu există în univers decît pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăŃi excepŃionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără

îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziŃie între metale şi metaloide, dar pînă acum nu se cunoaşte în constituŃia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alŃi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învîrtesc în jurul unui sîmbure central ca şase planete gravitînd în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaŃi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decît că posedă cu un electron mai mult decît primul şi cu un electron mai puŃin decît al doilea. Totuşi această uşoară

diferenŃă trebuie să explice în ultimă instanŃă toată diferenŃa dintre viaŃă şi absenŃa de viaŃă. Fără

îndoială, raŃiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăŃi remarcabile îşi are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.

Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă cîte 26, 27 şi 28 de electroni. ProprietăŃile magnetice ale celorlalŃi atomi sunt, în comparaŃie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăŃile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de ale celui dintîi. Un al treilea exemplu ni-1 oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepŃii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedînd de la 83 la 92 electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-1 poate spune chimia este că viaŃa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit fn aşa fel, încît să funcŃioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anurne număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăŃi speciale care se manifestă în fenomenele vieŃii, ale magnetismului şi ale radioactivităŃii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă af fi adoptat un alt ansamblu de legi, alŃi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăŃi speciale legate de constituŃia lor. Nu putem spune care anume, dar că viaŃa, £a şj magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decît o consecinŃă accidentală a gj-upului particular de legi care cîrmuieşte universul actual.

Este adevărat că cuvîntul „accidental" se pretează la discuŃii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă jupă ele apariŃia vieŃii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaŃa? Atîta timp cît considerăm pe creator o fiinŃă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecŃia aceasta decît cel mult prin observaŃia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuŃie nu

poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul rtostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile ctuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaŃa. Ar fi fost tot atît de raŃional, de jldă, să gîndim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai raŃional, fiindcă, după toate aparenŃele, fizica joacă în natură, ncomparabil, un rol mai mare decît biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de edere strict material, extrema neînsemnătate a vieŃii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaŃa aceasta ar fi putut interesa cîndva deosebit pe marele arhitect al universului.

O comparaŃie familiară va limpezi poate mai bine situaŃia. Un marinar fără imaginaŃie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decît într-un spaŃiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spaŃiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaŃie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecŃia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaŃiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dînsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul - cu un cuvînt, că spaŃiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raŃionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaŃa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanŃă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decît o fracŃiune cu totul fără însemnătate a activităŃii totale a universului material.

Deci, după actualele date ale ştiinŃei, în acest fel surprinzător»am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decît să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la foblema originilor la aceea a scopului existenŃei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.

ViaŃa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decît fn condiŃii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm decît pentru că pămîntul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaŃie; dacă

s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaŃa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru.

Şi trăsătura esenŃială a situaŃiei este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.

Omul primitiv trăind în zona temperată a pămîntului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaŃă coborînd peste aşezările lui; în fiece an gheŃarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puŃin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viaŃa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieŃii.

Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninŃaŃi de o epocă de gheaŃă cu totul diferită. întocmai precum Tantal, stînd în picioare într-o apă destul de adîncă încît aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanŃei universului va rămîne atît de arzătoare că în ea viaŃa nu se va putea adăposti. Soarele, neavînd nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puŃine radiaŃii generatoare de viaŃă şi prin aceasta chiar zona temperată a spaŃiului în care viaŃa poate exista va trebui să

se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile exterioare.

Pe cît putem prevedea ele vor continua să activeze pînă cînd frigul va fi ucis viaŃa pe pămînt afară

dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaŃa mai curînd printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pămîntului nostru; alŃi sori vor muri ca şi al nostru şi viaŃa care ar putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfîrşit fără glorie.

Fizica ne Ńine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice consideraŃie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decît un singur sfîrşit, o „moarte termică", atunci cînd energia totală a universului va fi distribuită uniform şi cînd toată substanŃa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă

atît de joasă, că va face imposibilă orice viaŃă. N-are importanŃă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfîrşitul călătoriei nu poate fi altul decît moartea universală.

Dar atunci la atîta se reduce viaŃa? A cădea aproape din greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaŃă şi care, după toate aparenŃele, îi e complet indiferent sau chiar hotărît ostil. A rămîne cramponaŃi pe un fragment de fir de nisip pînă ce frigul morŃii ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine că aspiraŃiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsînd universul ca şi cînd noi n-am fi existat?

Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-1 cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaŃiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie cîte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adînc în natura fundamentală a

lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai Ńine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne."

Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi intitulat EvoluŃia e oare revolută?

„FiinŃele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa «simfonie a adaptărilor», care ar fi lumea animată.

Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănînce, sau abia să se reproducă; în sfîrşit, animale atît de defectuoase şi de greşit făcute, cît pot să

fie, aşa cum sunt ele. NedinŃatele şi cetaceele sunt, spune Guye'not, «colecŃii de monstruozităŃi»; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinŃi mediani şi îndoiŃi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămîie agăŃat de ramurile arborilor.

Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subŃire. Iată tritonii Molge, Waltilii şi Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuŃite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoşilide şi clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste fiinŃe, care abia trăiesc, iată încă fiinŃe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhynchophores, cu gîtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare excrescenŃe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.

În prezenŃa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaŃionistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de îmtîmplări greu cenzurate de moarte ?"

E P I L O G

II

Povestit de autor

De la întîlnirea din dreptul Cercului Militar, cînd, arătîndu-mi o trecătoare banală

şi gîndind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simŃise un gol în propria lui existenŃă, nu ne mai întîlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi Ńine făgăduiala dată.

Pînă la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întîmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atît.

- Poimîine e 1 octombrie... încep la 1 octombrie.

I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş... Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveŃe bine „începînd în ziua întîia a trimestrului", sau îşi fac frumos temele numai cînd inaugurează caiete „noi".

- Poate că e adevărat... Dar mai e şi altceva... E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfîrşitul lunii pleacă...