- V-a fost dor de Bucureşti ?

Părea foarte încurcată şi puŃin iritată.

- Uite, trebuie să mă contrazic numaidecît... Nu-mi place tot ce e al meu... chiar şi oraşul acesta, de pildă... Nu... In străinătate e lotul larg... poŃi respira în voie... Nu-li împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă

nimic... Totul e curat... înalt... spaŃios... Şi pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau cîrpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gîndit la Bucureşti... Dar de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.

O privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a curmezişul divanului... Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puŃin prea dreaptă, perpendiculară pe tîmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvîrşire uşoară de arc destins. Orbitele puŃin neregulate, cam adînci şi întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puŃin severă, regulată, dar fără puritatea convenŃională a desenului, e uşor contractată

şi mobilă.

Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gîtul gol, bine înrădăcinat în bust, vînjos ca un trup de şarpe cînd îl priveşti din faŃă. Din profil, gîtul acesta e şi mai Inimos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tînăr.

Umerii rotunzi îi sunt aduşi în faŃă, acum cînd a încrucişat mîinile peste genunchii fără

nodozităŃi, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lîngă altul drept în jos, cu pulpele suav înălŃate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie să se străvadă pielea.

Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsînd puŃin descoperit din coapse, cît ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Şi această

libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminităŃii ei în materie şi în viaŃa care curge cu legile şi instinctele ci.

- Ai de gînd să pleci din nou ?... Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în faŃa acestei femei adevărate.

- Cred că da... Nu mai e atît nevoie de mine, aci... Magazinul şi atelierele au început să se resimtă de concurenŃă, căci toate fabricile de mobile şi-au modernizat producŃia - şi pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.

Trebuie să ajung, chiar Iară tranziŃie, de vreme ce testamentul e de domeniul public acum.

- Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăŃi ?

Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.

- Nu... nici urmă de dificultate... Chiar în seara înmormîntării... O întrerup nervos:

- Ai fost la înmormîntare?

Genele au căpătat un soi de mişcare de deschidere... sprîncenele s-au înălŃat în accent circomflex... Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinŃa oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. în schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respiraŃia reŃinută parcă.

- Am fost.

Şi, după ce rămîne un timp îndelung răsfrîntă în ea însăşi, reia cu un ton de mărturisire:

- Am suferit mult că n-am putut fi lîngă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul... Eram într-o maşină închisă cu ferestre mici, alergînd şi aşteptînd dricul la fiecare răspîntie... Gîndul că el e întins acolo, acoperit, mă frîngea... mă exaspera... Cred că dacă ar fi fost înmormîntat şi nu incinerat, n-aş fi putut pleca acasă, Iăsîndu-l singur, parcă fără apărare, paralizai, în cavou...

Vorbeşte rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faŃa apare palidă in penumbre. Se ghicesc de asemeni mîinile şi micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor.

- E mai bine aşa... S-a ridicat în fum... Tot i-a plăcut atît de mult să zboare.

- Cînd au aflat ai lui de testament?

Nu răspunde numaidecît, simt material că gîndeşte însă.

- Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru... Spunea că sunt bolnavă... Stăteam cu faŃa în jos pe divan, plîngînd tot ce nu putusem plînge pe stradă.

Ele au stăruit să intre şi cînd m-au văzut năucită de durere, au începui şi ele să plîngă

din nou. Şi cu o nesfîrşită părere de rău: Dacă m-ar iubit puŃin !...

- Crezi că nu te-a iubit?

- Nu m-a iubit... Mă părăsise de doi ani... Mă evita... Mă umilea...

- Totuşi testamentul?... Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum...

să desprinzi din lumea întreagă pe cineva... să alegi din tot, o fiinŃă anume.

- Averea pe care a Iăsat-o e destul de marc: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-l cumpărase nu ştiu de ce... Dar asta nu dovedeşte nimic... Era prea bun... avea remuşcări, ştia cît îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simŃea el pentru mine e şi altceva decît bunătate şi recunoştinŃă de bărbat iubit fără limită... încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier...

insultată, uneori bruscată de el... Mai tîrziu renunŃasem.

Tac îndelung, înŃelegînd cît de puŃin bănuic cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfăşurate sul... şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, frămîntarea şi uimirea ei cînd le va citi. Îi voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce la suprafaŃă din noapte acest studio demodat şi pe femia de pe potecile neexistenŃei.

S-a întors de la uşă şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puŃin sucită, căci se reazemă în cotul drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la şold la genunchi i se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă decît cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum cînd stă jos.

Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită.

Nu sunt nici groase, nici subŃiri şi nici gradat rotunjite ca nişte popice. Sunt vînjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile topite şi nici un moment fixate într-o formă

anume. Jos, la glezna mică şi nesigură, conturul ar putea fi vag şi delicat trapezat, pe care să-l prinzi între arătător şi degetul mare, cît ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat

rotunjiindu-şi formele. Parcă în forma lui dintîi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopăŃica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faŃă o linie aleargă lung de la genunchi la vîrful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu fineŃe.

Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.

Îmi oferă o nouă Ńigară, pe care o iau îngîndurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menŃiune că e mereu fierbinte. Îmi zîmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrîndu-i gura îndurerată.

Nu numai indiferenŃa şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi atenŃia ei, modul în care întinde Ńigările, pînă şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale.

„Femeie iubită de toŃi bărbaŃii.”

Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeŃe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adîncă aruncînd în ea o pietricică.

- Doamnă, ştiŃi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din cîte am înŃeles – cred că vă iubea mult ... foarte mult.

A ridicat neîncrezător din umeri.

- Ştii ... vreodată ? Ai dumneata impresia asta ?

- E pentru mine o certitudine ...