Parcă eram un copil care se juca de-a menajul...
Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o reŃin la masă, a fost, nu ca femeie, cît ca parte integrantă a acestui moment nou pentru mine...
Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încît mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gîndeam, mai tîrziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilînd atîtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alŃi beneficiari... Ştim vreodată?
Culmea era însă altceva... De. obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzaŃia că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, cînd eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la Şosea, acasă la ea, sau aiurea... Mă
plictiseam în mod stupid, rîvnind mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard...
Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecît de acasă... Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai
interesant decît ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine... dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinŃei.
Gustarea a fost delicioasă, de-Ńi venea să aduni şi firimiturile de pe masă... Are dreptate... Mîncărurile acestea simple sunt mult mai bune.
- Nu-i aşa? mi-a spus ea... Dau o impresie de curat şi sănătos... Nu de putred şi amestecat.
- Nu vă plac... preferinŃele complicate?...
Şedea cu amîndouă coatele pe masă, cu braŃele tinere şi rotunde, îmbrăcate în albul atît de delicat al bluzei, cu mîinile subŃiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaŃa.
- Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?
- Îmi place lumina... apoi pămîntul... cartea... rochia... fructele... zăpada... tot ce e neprefăcut... net.
Şi-şi ducea mereu mîna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze cînd buclele, care nu-i cădeau de altfel, cînd rochia care nu i se părea niciodată decentă.
Mai tîrziu m-am mirat mai puŃin, cînd am văzut ce îngrozitor de complicate sunt însă
aceste gusturi simple, deşi, de altfel, tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o botezasem ciobănită, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea pînă la demenŃă).
Vinul îi încălzise obrajii.
- Luăm cafeaua în birou?
- Nu, în micul hol...
Am rugat-o mai tîrziu să rămîie la mine.
A zîmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puŃin galvanizaŃi, cum sta aşa trîntită pe perine în colŃ, cu mijlocul puŃin frînt, cu un picior întins şi cel deasupra îndoit de la genunchi, apărînd mulat prin rochie, parcă era la ea acasă - şi gîndul acesta mă amuza.
Surîdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul uneori verzui şi mat al corneei.
- Vrei să inaugurezi casa?...
- Nu... dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci... Parcă e un cadru pentru dumneata.
A zîmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de catifea albastră de tot, pătrată, care înfăŃişa astfel braŃul nervos ca pe o decoraŃie rară. Din cînd în cînd îşi trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.
- Motivul e serios... şi lungită acum de-a latul divanului fuma, cu amîndouă
coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru şi molatec, făcut parcă
numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la mine acasă am cu totul alt cadru?
Pe urmă a stat mult pe gînduri; încurajat am revenit.
- Ai putea să pleci de aci?
- Vrei să spui de lîngă dumneata? şi-i sclipeau ochii viorii de ironie.
- Nu, de pe divanul acesta...
Am venit lîngă ea şi am rugat-o - jur - frumos cum n-am rugat nici o altă femeie în viaŃa mea.
- Rămîi aci.
Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua ironia.
- Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanŃă conjugală?
- Dacă pleci de aci... plec şi eu... mă duc la club... oriunde... nu ştiu. A tras din Ńigară, s-a gîndit îndelung, mi-a întîlnit privirea, care ruga cu emoŃie, a examinat parcă abajurul de hîrtie pergamentată, albăstrie, sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre mine, s-a ridicat în picioare.
- Bine, rămîn... dar cît e ceasul ? 11 ? Mă duc pentru o jumătate de. oră şi mă întorc.
- Ce mai e şi asta?
- Nu ştiu; dacă vrei.
