mai mici cu abajur de hîrtie pergamentată.
Ceea ce mă încînta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea... impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux.
Trecînd uşa subŃire:
- Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uşi... Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pînză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite solemne şi oficiale, ci vor fi prieteni care vor să stea tolăniŃi. Cînd îŃi vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărfi şi bibelouri. Dar ştii că îŃi trebuiesc tablouri? O mescioara pătrată, uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire,
sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. A întregit surîzînd: Dar e păcat că şi ieşirea din fund e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.
Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cît o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea pînă la piept, dar gros, cu uşi laterale, era între căpătîiul patului şi peretele din fund.
- Să-Ńi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăŃa uşor. Deasupra e suprafaŃa lăcuită, cît o masă de mare, poŃi pune lampa, cărŃi, bibelouri, orice vrei.
Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stînga, aşezată deasupra unei lăzi de arŃar lăcuit, lungă şi joasă.
- Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atîrnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.
Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite pînă în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.
În colŃul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competinŃă, aparate de gimnastică de cameră, vîsle şi minge de box.
Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăugase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faŃa unei oglinzi mari de cristal.
Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi lung cît peretele, iar în faŃa lui o masă lungă...
- Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări...
Cînd mănînci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. łi-am pus scaune înalte Ńărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci cînd le deschizi pe amîndouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la dispoziŃie, lăsîndu-Ńi odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus şi o perdea groasă de stofă... Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stînga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri... Tablouri... bibelouri... Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata.
Treceam ameŃit dintr-o cameră într-alta... Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puŃine locuinŃe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăŃită această preferinŃă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaŃia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forŃele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secŃia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susŃinea însă, dimpotrivă, că e o epocă
de imitaŃie şi crasă vulgaritate.
„O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenŃie în artă.
Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor ? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate scump la licitaŃie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii, a barocului, a rococoului." „în schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluŃia în artă: cubismul", şi toŃi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinŃă, că dacă acest cubism e poate
caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă
la epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocii", cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebitor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleŃe pe care îl cerea tînărul scriitor încă din 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
- Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinŃei mele. Şi pe urmă, zăpăcit: Dar mai întîi s-o plătesc.
A zîmbit.
- Da, dacă vrei si asta,... nota... este pe birou... Păstreaz-o astă-seară, verific-o...
Mîine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.
- Da, vineri... Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar de vin.
A aprobat, cu un surîs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braŃelor. Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu şi cîteva sticle de şampanie.
Citea peste umăr şi m-a întrerupt.
- Dar bine, ăsta e un banchet întreg...
- Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surîzînd, răsfăŃat.
- Ştii ce? E obişnuită şampania pentru inaugurări... Eu însă prefer un vin franŃuzesc, cu condiŃia să nu fie „Bordeaux"... Eventual un „Her-mitage" roşu, sau un
„Château-neuf-du-Pape", Nu?
Am privit-o, mirat de preferinŃele atît de precise şi oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui rece, brînză albă sau şvaiŃer cel mult...
- Un Rocquefort?...
- E dezgustător...
O priveam mirat, căci femeile preferă mîncărurile şi mirosurile complicate.
A scris singură abia descifrabil.
- O cutie de compot de caise... „Ştirbey", căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne", şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athe'nee Palace", inclusiv vinul.
Acum venea, fireşte, bucuria de a mînca în garsoniera mea, despre care în oraş se vorbea cu anticipaŃie, căci anunŃasem că mă mut de acasă. Nu avusesem pînă atunci decît o cameră mobilată, bună cînd întîrziam prea mult în oraş.
