- Astă-seară, pînă mîine dimineaŃă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.

- Da ? vrei să ne vedem mîine ? ... să-mi spui dacă notele îŃi pot fi de folos ? Hai să

luăm masa împreună mîine seară...

-Negreşit.

-Unde ? ai vreo preferinŃă ?...

Şi am fixat un restaurant în oraş.

-Vii la timp ?

- Mîine de dimineaŃă zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm de vorbă

pînă dimineaŃă, dacă vrei... Voi fi absolut punctual.

La 9 seara n-a venit şi nu va veni niciodată. La Cameră se anunŃase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, ameninŃînd să

ocupe toată şedinŃa de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amînat deci pentru a doua zi.

Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereŃilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat Ńigări şi am coborît de pe dealul Mitropoliei prin şanŃul în fundul căruia era aleea. Toamna tîrzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceŃoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig... Abia puŃină

umezeală. Ici-colo; prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini...

În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vînzătorii de ziare strigau ediŃie specială ... Oricînt au abuzat cîteva ziare mici de aceste ediŃii, cînd unul dintre cele două cotidiane mari de informaŃii scoate o ediŃie specială, nu poŃi să-Ńi stăpîneşti un fior, ca pentru o întîmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinŃa sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.

Erau patru rînduri, cu litere cît nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.

GROAZNIC ACCIDENT DE AVION

Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscuteîncă, lîngă CiulniŃa. AutorităŃile au plecat la faŃa locului. Cadavrul zvîrlit din nacelă

şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.

Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanŃă.

Se întîmplase în devenirea lumii ceva care nicicînd nu se va mai întîmpla. Gîndul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frînge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimînta ca infinitul sensibilizat. Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte".

Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi numeroase fotografii care, de altfel, erau ele însele un fel de moarte, căci, aşa cenuşii, poroase şi cu liniile simplificate, nu mai înfăŃişau nimic din tînărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puŃin cam boltită

deasupra ochilor verzi adînci. Cu atît mai puŃin aminteau de acel corp vînjos din sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc tînăr, afemeiat şi gînditor. încercase, profitînd de toamna prelungită, să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion romînesc din propria lor producŃie. Deşi vremea era puŃin schimbată, nu renunŃase la zbor. Avea de făcut trei cireuituri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari. După întîiul, s-a răsturnat încercînd să aterizeze din motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia produsă de moartea lui a fost adîncită şi de faptul că, abia cu două săptămîni înainte, se prăbuşise un tînăr locotenent, alt as strălucit al aviaŃiei romîneşti.

Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că aviaŃia romînească intrase într-o adevărată serie îndoliată.

Cortegiul mortuar, într-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormîntare de tenor. A luat parte şi unul dintre membrii regenŃei, prieten al familiei.

Eu nu citisem, aşa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într-o fierbere sufletească de bătălie.

Nu ştiu dacă vreodată aş fi putut să aflu ceea ce constituia dubla lui existenŃă, denunŃată aci din capete de mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine ştie, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalităŃi.

Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufleteşti, m-am hotărît să aduc la cunoştinŃa doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul -acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existenŃe, îmi dădea un vag fior şi prin această

coincidenŃă, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se prăbuşească... A fost, parcă, o moarte amînată pînă la realizarea unui mod de perpetuare... Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenŃa lui mă înfiora... De ce n-aş spune că gîndul unei sinucideri amînate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întîmplările din urmă. (Şi mai e şi faptul că e foarte greu să ştii dacă un aviator, dintre aceştia, care încearcă totul, definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva şi de isonul unui gînd de sinucidere. Căci Fred Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) Dar în sfîrşit, nu e decît - şi e mult mai logic să fie aşa - o simplă ipoteză dintre atîtea cîte se pot face în asemenea împrejurări... Şi ar trebui să-i atribui un soi de duplicitate - fie şi dezinteresată

- dar duplicitate, prea brutală... presupunînd că, deşi hotărîse sinuciderea, tot mi-a dat întîlnirea, cu atîta voie bună, la masa de seară.

Totuşi pe doamna T. n-am pulut-o întîlni decît peste o jumătate de an, la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (aşa ceruse încă de pe cînd era în viaŃă), plecase la Viena. Cînd i se comunicase că e legatara lui - şi numaidecît a fost pe şoptite sfătuită să se intereseze de averea şi mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat - fără să spună o vorbă, cu ochii duşi, s-a mulŃumit să dea procură unui avocat.

In cîteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsînd pe asociata ci, şi mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului şi atelierelor.

Trecusem pe la ea pe acasă de cîteva ori şi nu primisem decît lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrînă, cu un aer de guvernantă. îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înşliinlat îndată ce se înloarce. într-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. chiar, care-mi da şi ora la care pot veni.

De două săptămîni ploua întruna şi pavajul oraşului era necontenit spălat de răpăieli relativ liniştite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul tîrziu avea inutile luminişuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunŃa umedă, căci şi vegetaŃia, îmbelşugată după atîtea zile de ploaie, rămînea apoasă.

Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbirii... în maşină aveam un trac de actor. łi-e necontenit teamă că n-ai să găseşti tonul just, gestul potrivit. întîia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă e locul să ici o mutră îndurerată, sau eşti obsedat de ideca de a nu juca, dimpotrivă, teatru.

Am urcat şovăind treptele înguste de beton pînă la etajul al doilea al casei din Parcul Filipcscu... Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o vorbă, dar zîmbindu-mi cu prietenie, cu o mişcare nervoasă de identificare. După ce mi-am lăsat trcncicotul în vestiarul îngust ca o celulă, am trecut în camera mare cît un hol, aranjată nepotrivit gusturilor comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă... Un divan larg, în colŃ, aşternut cu un covor caramanlîu, o masă joasă, făcută dintr-o tipsie cît o roată de car - de aramă bătută. Deasupra, etajere negre, nclăcuite, ocolind pereŃii, înŃesate de cărŃi... Alte etajere tot negru-mat umpleau şi ceilalŃi pereŃi. Pe ele, fel de fel de obiecte, amintind probabil cîte ceva. Camera ar fi avut înfăŃişarea unui birou dacă în mijloc n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu un şal mare de toi, din cele cu care se acoperă pianele. In schimb, biroul era un soi de miniatură, abia mai înaltă de o jumătate de metru... La care se sta pe un taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu-zis. Un „ucenic fierar" de Ressu, un portret de Marius Bunescu şi un „pod în munte" de Sion erau printre alte tablouri. După ce ra-am instalat într-un mic fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a întrebat nedumerită de ce îmi rotesc privirea atît de mirat.

- Mi se pare atît de ciudat şi atît de conform unui proverb, ca dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi... îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfîrşit de toate, în afară de odaie de dormit.

Zîmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag îndurerată, ca de obicei.

- Dacă vrei, e un studio, în intenŃie, căci corespunde definiŃiei dumi-lale prin arhitectură... Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată.

Am privit-o mirat, luînd din cutia cu Ńigări oferită.

- Niciodată ? Şi de ce ?

- Nu ştiu, mi-ar părea că am murit.

- Dar nu înŃeleg deloc.

- Nu pot să mă explic... Dar din interiorul acesta, care c viaŃa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic.

- N-ai fost ispitită să-l înlocuicşli cu acea minunată decorativă modernă ?

- Şi mie îmi pace nesfîrşit mobila modernă - şi s-a completat ca în paranteză -

bineînŃeles cînd nu e de prisos strîmbată şi împovărată, în loc de ornamentaŃia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii greoaie, care nu înseamnă nici un cîştig pentru frumuseŃe. Dar poŃi să-Ńi schimbi familia, chiar dacă o găseşti puŃin demodată ? Poate că

e şi o slăbiciune a mea... Nu ştiu dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost... Sufăr cînd se strică un obicei vechi, şovăi nesfîrşit cînd trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în rău.

Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele -şi era ceea ce mă

preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a fost nevoie de nici o justificare.

Am întrebat-o pe unde a călătorit.