- CredeŃi că s-a sinucis din cauza mizeriei?

- Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a morŃii poeŃilor români, domnule Vasilescu. Cam toŃi evoluează între spital şi ospiciu.

Mă apăsa ca o mînă grea ceva pe inimă.

- Domnule procuror, credeŃi că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru că nu mîncase de cîteva zile ?

Cu capul aplecat într-o parte, ca să gîndească parcă, probabil un tic, şi-a lărgit gura, puŃin amară, cu un accent cricomflex de mustaŃă tunsă, într-un zîmbet greu.

- De foame ? Asta nu … În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hîrtii de cîte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci şi ceva de ani să

îndure chiar foamea pentru ca să se spună că totuşi a murit din pricina mizeriei.

Domnule Vasilescu, poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.

Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puŃin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede:

- A lăsat pe masa lui cu cărŃi o scrisoare adresată unei doamne.

- !?

- O femeie tînără şi elegantă, dacă vrei frumoasă, deşi mie nu mi se pare.

Aştept mereu.

- Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbuşită.

- Se poate spune cine e această doamnă ?

- Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înŃeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicităŃii această

întîmplare. Cel puŃina şa am înŃeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie … că nu pricepe absolut nimic.

- Nu e o actriŃă ?

- Nu… nu… E cu totul altcineva… E proprietara unui magazin de mobile. Dacă

îmi daŃi cuvîntul dumneavoastră că veŃi păstra oarecare discreŃie, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. Într-un aviator secret şi secretar de legaŃie cred că se poate avea încredere.

- AveŃie cuvîntul meu …

- Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e o proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei…

În craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vînt.

- AveŃi motive să credeŃi că era o scrisoare de dragoste ?

Caută într-un sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar.

- Cînd vă spun ce admiraŃie am pentru geniul lui Ladima, vă înhipuiŃi că am avut şi dorinŃa de a păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărîrii de a se sinucide.

Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenŃă de histeric.

Mă gîndeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amînată. Socoteamchiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea dv. ani de zile, neştiută, ca o felină

domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două,pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reŃinut, neînŃeles, erapentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş

spune azi ? această prezenŃă a fost raŃiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-aîndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de amîngîia o mîină subŃire, iubită, că aş avea dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să

solicit un zîmbet înduioşat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atîteaîncercări de a rupe lanŃurile nevăzute care mă Ńin în mizeria mea sufletească mai rău decît cele defier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de mine, o dorinŃă mai de neînvins decît oricetărie. Nu m-aŃi înŃeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fostîntr-adevăr auzite, înŃelese de d-voastră, care aveŃi mai multe simŃuri decît celelalte femei, decîtceilalŃi oameni din lume?

Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată dedragoste, dar substanŃa lor era, toată, iubirea aceasta eterată si otrăvitoare, care astăzi,neînduplecat, îmi apasă Ńeava ucigaşăpe piept.

Căci în ultimul timp cînd am văzut cu ce indiferenŃă dulce, din alt material, răspundeŃinebuniei mele, am înŃeles că în această Ńară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a căruisimplă atingere obligă la abluŃiuni, că am datoria să vă evit.

Doamnă, în clipa morŃii, gîndesc halucinat ce-arfifost iubirea aceasta, despre care nuîndrăznesc să spun „a noastră", şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acestadescreierat va scoate în privirea d-voastră alt gînd decît afecŃioasa indiferenŃă de prinŃesă

îndepărtată, pe care aŃi avut-o pentru mine pînă acum.

George Demetru Ladima

Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conŃinutul sufletesc mi se clătina în simŃuri ca apa într-un vas purtat. Nu-mi rămînea decît o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derîdere o întreagă existenŃă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capsa", unde mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarŃul la ora 1 şi un sfert. Acum cîştigase cîteva minute.

Dacă la început am şovăit mult, gîndindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T. -

pe urmă m-am răzgîndit cu disperare. Unde aş fi putut ajunge?... Unde am fi ajuns?

Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-1 cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistenŃa comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să

cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Cîteva zile de-a rîndul am luat cîte un şvarŃ, la

„Capsa" în cafenea, unde nu intrasem pînă atunci, cred, niciodată, deşi luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieŃii şi fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.

Întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, cînd am întrebat anume, cu oarecare hotărîre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decît între 8 şi 10 seara.

- Aşa sunt clienŃii noştri, ai localului... cei adevăraŃi... Fiecare are ora lui. Unii vin dimineaŃa, să ia cafeaua cu lapte, alŃii la 10 pentru rendez-vous-urile de afaceri, alŃii, cei mai mulŃi, între 12 şi 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe... Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la aceeaşi masă... Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calon-fer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran şi cu domnul Ladima... ăl de s-a sinucis.

- Şi acum?

- Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.

- Şi nu mai vine nici unul aci?

- Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu.

L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinŃe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrîn, care a jucat numai roluri de senatori romani... El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a aşezat la aceeaşi masă.

- Ai Ńigări?