obsedează şi, oricît de mediocră, întîia ei îmbrăŃişare nu mă dezmeticeşte decît aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.

Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. în anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseŃe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mîinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urîtă. Nici un moment carnea nu atîrnă pe ea, căci e tînără. Sînii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puŃin baza... Pîntecele nu coboară brusc, cînd se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămîne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu cîteva ocoluri de gutuie, însă şi care se suge puŃin în dreapta şi în stînga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte întra-alta, ca un arc de paranteză

culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e perniŃa de carne triunghiulară, care precede cei cîŃva cărlionŃi de mătase blondă ai feminităŃii ei. Acolo, încă, are o frumuseŃe proaspătă de blondă grasă... E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decît doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.

Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tîmple. Orbitele ei sunt fără adîncime. Ochii mari, sus, sunt despărŃiŃi, cu o îndoire, de sprîncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducînd la minimum pleoapa. O frumusŃe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care Ńine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă gîndesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.

Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracŃiei”... Ca şi cînd misterul unei femei iar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum ? să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea ? Atunci dispare şi feminitatea.

Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decît zeci de femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viaŃa lui poate judeca astfel, şi mai ales numai ce care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Astfel ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un

colan în jurul gîtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sătură mîna cu emoŃie.

Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai puŃin considerate decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decît îmbrăcată cau i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, pe plajă se flirtează întocmai ca întrun salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie, ca şi în costum de stradă, după întîiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După cîteva zile mai ales, cînd căldura animală, a pielii virgine ca să zic aşa a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă proaspătă şi lîncedă (căreia protecŃia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrînd în ea acea căldură animală, care e ca o respiraŃie vie a feminităŃii) se îngroaşă şi se înăspreşte puŃin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă

raporturile sunt cu o abstracŃie mai mult sau mai puŃin totală de el; căci rămîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienŃă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.

Aşa-zisele băi reci în lac au despărŃăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbaŃi şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai ales datorită soŃilor care caută să-şi regăsească soŃiile, despărŃirea încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îŃi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ti scapă, şi identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără

mister", cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viata dintr-o staŃie de mare e absolut la fel cu viaŃa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraŃie, emoŃie, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa.

Nudismul nemŃesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor.

Flirt ar fi pentru francezi şi tigănie pentru Ńigani, cum e şi cînd sunt îmbrăcaŃi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).

Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităŃi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desfiinŃeze printr-o educaŃie contrară, tratînd amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit pînă acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanŃă prin educaŃia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă...

Dar doi inşi pe o plajă, în care e o învălmăşeală de picioare şi mîini, se gîndesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiŃi de ceilalŃi, care rămîn tot atît de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gîndit şi au şi creat o nouă

realitate.

Iubirea este preferinŃă şi, posedată - după regulament - de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gînd şi să surîdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat şi recunoştinŃa înduioşată

pentru asta. Căci dacă preferinŃa însăşi poate fi interzisă, gîndul preferinŃei scapă

oricărei oprelişti. Mai mult decît atît nu e necesar pentru iubire. În timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizaŃi de noroi, neraşi de o săptămînă, sleiŃi, la un conac de pe IalomiŃa. O doamnă a improvizat o masă... NemîncaŃi, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra farfuriilor... Asistam, privind, să termine ei, ca să mă

servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simŃit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. Mi-a surîs înŃelegător şi i-am răspuns zîmbind. Mi-am aprins o Ńigară şi am renunŃat aproape. După masă, cum se mai schimbau cîteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mîncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-Ńi prepare ceva..." Şi am mîncat în camera ei, unde am rămas pînă dimineaŃa. E un raŃionalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştini chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gîndirii.

De altfel, femeile „cu mister" adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică", sau pun abajur de hîrtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-Ńi vîndă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcînd picioarele ca nişte bacante, şi după

ce au înşelat, şi după ce au revenit.

Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate,! care sunt foarte puŃine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.

„Mister" e acel inefabil care face ca o pereche de ciorapi descălŃaŃi, aruncaŃi pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva cînd Ńi se spune că aparŃin unei femei adevărate... să fie ciorapii tulburători ai doamnei N. sau T.

Mai mult decît o văzusem eu pe această doamnă T. nu poate fi văzută goală o femeie. Doi ani. Şi totuşi astăzi e ca şi cînd n-aş fi văzut-o niciodată astfel. Răsfrîntă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de goliciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu neruşinare, şi nu mi-e un colt al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că

e ceva care scapă celei mai îndrăzneŃe investigaŃii. Atît de chinuit sunt, încît uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, şi aş vrea-o exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mînă, cu fereală de poliŃie. Dar simt că şi atunci, cu acel document dinainte, nu aş găsi ceea ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricît ar bea.

O privesc din nou pe femeia de lîngă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. încolŃeşte în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginaŃia lui ca pe o pînză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morŃii lui.

O privesc lung, dezarmat.

- Ascultă, Emilia, cînd s-a sinucis Ladima?

Pare-se că se gîndeşte, duce un deget la comisura din dreapta a buzelor, cum alŃii îl duc la frunte.

- Păi să vezi... Era aşa cam după Sfîntul Gheorghe... Aşa... în... aprilie... Ba nu... în mai... acum ştiu... la 2 sau 3 mai.

Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Cît de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acordat morŃilor, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.

Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte... N-afost bătaie... e încă o măgărie gratuită...

Nu mai aduna stupidităŃile lor... Dacă Ńi le trimit, aruncă-le... Spune-i si fetei că am fost ieri la

„Banca Industrială" să cer amînarea poliŃei si mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu... M-am dusla el să-i mulŃumesc... nici nu ştiam ce trebuie jă fac... mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesccînd oi avea... că să nu mă mai gîndesc la ea. Eram aşa de emoŃionat, că nici nu ştiam cum să-imulŃumesc. în mizeria aceasta... în urîciunea acestor zile, cînd dezgustul de tot şi de toate mă

pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surîs şi o lumină. în ceasul cel mai greu alvieŃii lui, Dumnezeu să-i Ńină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de toată

lumea... S-a sfîrşit... simt că s-a sfîrşit... Sunt încolŃit din toate părŃile şi în curînd nici o mişcarenu va mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia... voi mai sta aşa...

fumînd în sufragerie...

- Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă şi se ducea în fiecare zi. Pe urmă

nu l-au mai angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, într-o revistă erau două

odată.1

Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape irespirabilă, încît într-adevăr era evitat de toată lumea. începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, Ńesut de acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită indulgentă, dar tocnvai prin această absenŃă de interes vădit era de mare putere de sugestie şi se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae Gheorghidiu, întrebat o dată faŃă de mai multă lume, de către un deputat care vrea să

scoată o gazetă şi căuta să-şi facă redacŃia, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură şi cu o falsă ironie în acelaşi timp.

- A... e bun, e foarte bun... Şi întorcîndu-se spre tata... Nu-i aşa, Tănase? Numai vezi să ai mărunŃişuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze... Şi în orice caz să

nu-i dai mandat să iscălească chitanŃele de publicitate. Altfel e băiat bun...

Tata a dezminŃit cu un aer indelungat şi familiar, care a convins mai rău.

- Glumeşte dumnealui aşa ... Da, e băiat bun.

Nae Gheorghidiu a surîs grav, larg, neconvins.

- Ei, dacă Tănase zice că glumesc, aşa o fi. Că el ştie. Că el era cu fondurile.

Eu, care ştiam că de nimic nu are mai multă oroare lumea asta ca de „tapeuri” şi care ştiam că Ladima nu numai că nu cerea niciodată nimic, căci era normal să-mi ceară