- Acum, te rog, crede-mă... Pot să-Ńi spun că noi - adică tata -suntem acŃionarii principali la cea mai mare fabrică de postav romînească... Ei bine, stofa noastră iese la soare, îŃi transformă mînecile în covrigi de stofă, îŃi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei metrul... Cu stofa de pe mine nu se întîmplă
nimic din toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu Ńesătura în dungi împletite fin, ca brodată.)
- E drept că e foarte frumoasă!
- Costă 2000 de lei metrul... Te miri, nu? łi se pare enorm... De cînd crezi că o am?
A spus aşa, într-o doară, jucîndu-se cu şervetul, glumind:
- N-o fi de anul trecut?
- E de acum patru ani, căci îŃi dau cuvîntul meu că de acum trei ani mi-am mai făcut doar un costum, deşi dumneata mă faci snob şi mă ironizezi că mă schimb ca o cucoană.
S-a mirat cu un accent sincer.
- Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din Bucureşti? Ei, n-am să cred asta acum.
- Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întîi că n-am bani.
Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri... pe care le schimb între ele... Trebuie să ştii însă un lucru... Că e bine să laşi stofa să se odihnească.
- Ei, asta-i acum? Şi ironic... pipăindu-şi mustaŃa ca să vadă dacă e bine răsucită.
Dar dacă vrei dumneata, o s-o facem şi pe asta.
- Vorbesc foarte serios... Purtate prea mult, stofele îşi pierd elasticitatea... Ce să
mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, şi arde şi piciorul.
Pantofii trebuie schimbaŃi de cîte două-trei ori pe zi.
- Nu zău, îŃi spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în şifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi.
- Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile... Durează indefinit cînd nu-i porŃi în fiecare zi neîntrerupt... De ce surîzi? Uite, am citit într-o gazetă că la New York se face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grijă, căci se ştie azi că şi fierul oboseşte. Nu rîde... pe mine mă amuză foarte mult almanahurile, şi le citesc cu plăcere... Dumneata ştii că şi bateriile electrice, care fireşte folosite se descarcă, atunci cînd îşi întrerup serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se odihnească, îşi revin binişor?
- Ascultă, toate le înŃeleg, că văd că eşti doctor în materie, mă rog, dacă eşti doctor, eşti doctor.
- De ce eşti ironic?...
- Dar explică-mi un lucru... De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei... îŃi spun drept că am îngheŃat cînd am văzut asta, săptămîna trecută, cînd am intrat amîndoi la magazinul de lîngă teatru.
- Am să-Ńi răspund la asta, spunîndu-Ńi ce-am păŃit odată... Într-o zi, întîrziind la Roman, într-o chestie de aviaŃie, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel... Era vară, alergam mult, că era vorba să
fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era aproape rău... Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav... Am venit în Bucureşti... Aci nu mai aveam nimic... din cînd în cînd însă mi se umflau picioarele...
Pînă cînd, aşa printr-o asociaŃie de idei, am descoperit că de cîte ori puneam ciorapii cumpăraŃi la Roman, de atîtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai tîrziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiŃi, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflîndu-l şi provocînd o transpiraŃie toxică.
Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.
- Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare... Mi se umflă... Am început să rîd, eu acum.
- La dumneata trebuie să fie altceva... Aşa sunt scriitorii... N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?
M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată:
- Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?
Am ridicat din umeri afirmînd nedumerit, am înŃeles însă că şi el, ca şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decît sunt.
Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atît de neaşteptată, sau să mă întristez că
dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.¹
E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. să le citesc.
Căci ea citea memorii şi colecŃii de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încît m-am mirat.
- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După
cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
- Da, însă diferenŃele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui cînd în unghi ascuŃit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puŃin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiŃeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîŃiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenŃie - să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înŃeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăŃ mai întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un şir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămaşa... Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strînşi pe gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pic-torii... E sau nu la modă? Să-Ńi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modă". Ce lecŃie de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numeşti modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă cîŃiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie", ca să-şi debiteze numărul şi cîŃiva băieŃi de liceu, care, dezorientaŃi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la Bucureşti nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie" un asemenea costum.
Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băie-Ńandrii de douăzeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mîna doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai ştiu eu care...
