Nedumerit şi simŃind nevoia să fac o glumă...

- Nu rămîne decît să veniŃi s-o vedeŃi.

Se aşezase cu coatele pe o vitrină, aducînd umerii cam prea rotunzi, ca merele, legaŃi în arc la spate, încovoiaŃi în faŃă, căci rochia deschisă sus, în elipsă, descoperea cînd pe unul, cînd pe celălalt.

- Nu văd de ce n-aş trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăşi, dacă ŃineŃi să vin, de ce n-aş veni... Şi zîmbea cu o amabilitate de vecină, parcă, atît de îndepărtat şi indiferent, că nu ştiam ce să cred.

Îi priveam mîinile subŃiri, nervoase, care nici un moment nu stau în loc, şi contrastau astfel cu imobilitatea limpede şi cu absenŃa ochilor.

- Domnişoară, îmi este imposibil să ştiu ce vreau. Spun sincer... Dar uite, dacă eşti bună, spune-mi, suma de 200 de mii de lei, cît vreau eu să cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e cheia apartamentului... care e într-o casă nouă şi e gol. Îl poŃi vizita, poŃi hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine... După vitrină, văd că în orice caz te pricepi mai bine ca mine... La 22 aprilie vreau cheia şi apartamentul... Te previn, domnişoară, că la nota dumitale voi face o reducere de 20 la sută.

M-a privit foarte mirată, măsurîndu-mă cu capul întors, lung, spre mine.

- Da, desigur că da...

- Atunci...

Şi nedumerită...

- În sfîrşit... dacă dumneata vrei aşa...

- De ce nu? Tot acolo ajung... A mai şovăit puŃin.

- Da... vreau să spun... ştii... se obicinuieşte un aşa-numit acont ?... Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios.

- A, da... N-am însă bani la mine...

- Nu face nimic. VeŃi trimite suma de 50 000 de lei, în cazul acesta, după-masă sau mîine. „Bună negustorită", mi-am spus.

- AveŃi vreo preferinŃă?

- !?

- SpuneŃi-mi cel puŃin ocupaŃia? îmi îngăduiŃi să întreb, nu?

- Sunt secretar de legaŃie în Ministerul de Externe. în prag i-am repetat:

- În seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu?

Cum aş putea să-Ńi descriu bucuria pe care am simŃit-o intrînd în noua mea locuinŃă... Era şi ceva din plăcerea cu care pui întîia oară un rînd de haine, dar era de vină şi frumuseŃea locuinŃei.

După-amiaza era cu soare proaspăt de april, cald, cu razele foarte lungi, parcă

umede şi, nu ştiu cum să-Ńi spun, mai grele decît de obicei, cînd am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că aşa a spus domnişoara". Este caraghios, însă de-abia aşteptam să văd cum e, aşa cum îŃi dai seama că e caraghios să aştepŃi să vezi dacă Ńi-au reuşit nişte fotografii, dar tot aştepŃi cu nerăbdare.

Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge şi nu m-am dus. Azi mă gîndesc de ce puŃin depind întîmplările esenŃiale din viaŃa noastră. Am pornit-o cu „rabla" spre Şosea... Aş fi vrut să fac o plimbare de o oră pînă la Ploieşti, lunecînd uşor, numai ca să

simt pe ochi, în jurul gîtului, pe mîini, prospeŃimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile îŃi tăiau orice poftă de viteză şi de îngîndurare la volan.

M-am întors pe la 8 jumătate... Se înserase... Vestiarul nu era gata, n-avea nici măcar cuier şi am trîntit pălăria pe parchet, aşa copilăreşte, ca să fac tot ritualul... Din vestiar o uşă, în faŃă, da în birou, iar alta, mascată, în stînga, da într-un hol mic... Mi-a deschis ea însăşi cînd am sunat şi, emoŃionat, am intrat în birou... Dădea o impresie de întunecare geometrică intimă. îl tapetase cu un fel de sac fumuriu. în loc de birou propriu-zis, o masă foarte lungă, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar lăcuit afumat...

în spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu o uşă groasă, nu cu sertare...

Peretele opus era ocupat de un divan-colŃar, lung şi îngust, deasupra cu raft de cărŃi, în lături cu etajere subŃiri, tot pentru cărŃi sau vase de flori. Un alt cufăraş lăcuit pentru licheururi, o masă din trei blăni, două întretăiate şi acoperite cu alta pătrată în mijloc.

Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafe-nie-verzuie, ca şi stofa divanului, ca şi draperiile.

- Aci ai să-Ńi primeşti prietenii. Aci, nu în dormitor, şi surîdea... Un birou mare, fără sertare, că nu eşti profesor. Dosarele diplomatice, te întorci şi le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să stea comod... de aceea divanul lung... N-am pus jilŃuri adînci, ci jumătăŃi numai, în jurul acestei mese de licheururi, şi arătîndu-mi dulăpiorul: acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puŃin pentru cărŃi, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou... Lîngă divan sunt alte două

mai mici cu abajur de hîrtie pergamentată.

Ceea ce mă încînta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea... impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux.

Trecînd uşa subŃire:

- Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uşi... Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pînză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite solemne şi oficiale, ci vor fi prieteni care vor să stea tolăniŃi. Cînd îŃi vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărfi şi bibelouri. Dar ştii că îŃi trebuiesc tablouri? O mescioara pătrată, uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire,

sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. A întregit surîzînd: Dar e păcat că şi ieşirea din fund e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.

Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cît o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea pînă la piept, dar gros, cu uşi laterale, era între căpătîiul patului şi peretele din fund.

- Să-Ńi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăŃa uşor. Deasupra e suprafaŃa lăcuită, cît o masă de mare, poŃi pune lampa, cărŃi, bibelouri, orice vrei.

Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stînga, aşezată deasupra unei lăzi de arŃar lăcuit, lungă şi joasă.

- Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atîrnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.

Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite pînă în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.

În colŃul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competinŃă, aparate de gimnastică de cameră, vîsle şi minge de box.

Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăugase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faŃa unei oglinzi mari de cristal.

Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi lung cît peretele, iar în faŃa lui o masă lungă...

- Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări...

Cînd mănînci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. łi-am pus scaune înalte Ńărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci cînd le deschizi pe amîndouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la dispoziŃie, lăsîndu-Ńi odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus şi o perdea groasă de stofă... Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stînga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri... Tablouri... bibelouri... Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata.

Treceam ameŃit dintr-o cameră într-alta... Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puŃine locuinŃe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăŃită această preferinŃă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaŃia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forŃele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secŃia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susŃinea însă, dimpotrivă, că e o epocă

de imitaŃie şi crasă vulgaritate.

„O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenŃie în artă.

Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor ? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate scump la licitaŃie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii, a barocului, a rococoului." „în schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluŃia în artă: cubismul", şi toŃi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinŃă, că dacă acest cubism e poate

caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă