Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strîns mîna, aşa, grav: „Mi-ai plăcut... Atît îŃi spun: Mi-ai plăcut." Mare pezevenghi!
Altul a observat, mirat şi bucuros:
- Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu... Să ştii, coane Nae, că a făcut o foarte bună impresie că el de pe banca ministerială te-a sprijinit aşa de frumos.
Gheorghidiu zîmbea, împăcat cu tot universul.
- Dar bietul Dumăroiu?... Ce cumsecade... N-am schimbat în viaŃa mea zece vorbe cu el, şi ce frumos m-a susŃinut ieri... S-a repezit cînd vociferau naŃional-Ńărăniştii să se ia de piept cu ei, şi cerea furios lui popa Imbroane ¹ să cheme la ordine pe Madgearu...
Pe urmă, timp de vreo săptămînă, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame şi scrisori de felicitare.
Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simŃea străin la el acasă, de cînd îi murise băiatul cel mare, a fost mult mai bogată ca de obicei... Tata l-a invitat şi pe Ladima, care, deşi se considera demisionat, conducea încă, girînd gazeta... Se conta pe o destindere şi socoteala n-a fost greşită... Ladima a fost cucerit pur şi simplu de verva şi cordialitatea lui Nae Gheorghidiu... Deşi unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroşească...
La sfîrşitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va rămîne moartă.
Gheorghidiu l-a tachinat afectuos şi l-a obligat să fumeze o Ńigară de foi.
Ce mai e şi asta? Alături e un scandal absolut de neînŃeles... Emilia vociferează, ameninŃă... bate cu pumnul în masă... Nu înŃeleg tot ce spune, căci nici nu spune nimic în definitiv... Sunt numai apostrofe, care corespund altora mai scăzute, dar tot aşa de
mînios îngrămădite unele într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum... încep să
regret totul... Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă... Nu trebuie să te scufunzi în anumite promiscuităŃi, ispititoare o clipă, dar care te pot tîrî fără să ştii unde. Din cînd în cînd, tonul invectivelor scade ca să se ridice iarăşi - discuŃia trebuie să
aibă loc acum în antreu - cum se ridică şi scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiş.
E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare luminată dinafară, a devenit aproape fumurie. încep să mă îmbrac şi las totul baltă.
Emilia intră cu chimonoul strîns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu mîna în şold, încruntată. Cînd face paşii mari şi energici, piciorul dus înainte iese pînă la jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o plinătate de modelări de gutuie molatecă, şi te miri că baboşii de mătase cu toc subŃire pot suporta atîta autoritate.
Nici nu ia notă măcar că m-am sculat să mă îmbrac... E în exerciŃiul demnităŃii ei şi nu mai există nimeni pentru ea.
Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu un ton de autoritate... Nu mai are nimic din Emilia veche... S-a încălzit.
- Ascultă, dragă, să-Ńi dau un sfat... Ascultă-mă pe mine... Uite, să-1 vezi pe om că
moare în drum şi să nu-i faci un bine... Să ştii de la mine: azi e o prostie să ai inimă
bună.
Filozofia Emiliei are ceva peremptoriu şi primar, de fasole prost fiartă.
- Dar ce e, dragă, ce s-a întîmplat?...
Nu poate să-mi răspundă, clocoteşte încă, plină, ca o căldare acoperită.
- Aaa... Aaa... Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite... C-oi fi eu bună... Că dau şi bucăŃica de la gură dacă văd că omu e cumsecade. Da ştii, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc... Auzi colo? Mie mi-e milă de ea, şi ea?...
- Dar ce e, dragă, lămureşte-mă şi pe mine. S-a oprit din plimbare.
- Pramatia de vară-mea... Auzi colo... Eu îmi lucrez rochiile la ea numai de milă, că
o ştiu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii pe cap... de n-are nenorocita ce să
mănînce, că stă tocmai la dracu-n praznic... Pe Raion... Dacă am nevoie de ea, trebuie să-i scriu cu o săptămînă înainte ca să primească poştala.
- Ei şi?
- Că să-i plătesc!... Bine, să-Ńi plătesc, cît face socoteala? Că „atît şi atît"... Cum „atît şi atît"? Păi, să vezi, „două rochii din nou şi două transformări". Care transformări? Că, rochia de casa, una, şi ailaltă frez. Să-Ńi plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură
acolo? Ei, ştii că-mi place?... A început să bîzîie, ba pe urmă a devenit şi obraznică... Că
ne batem joc de munca ei, că se trudeşte de dimineaŃă pînă seara...
- Dar cît îi plăteşti tu pentru o rochie? întreb cu oarecare bănuială.
- Cît, necît... vorba e c-o plătesc cît n-ar merita ea... Că sunt proastă de bună... Uite, recunosc singură că sunt proastă de bună... Că vezi că unele se laudă... Eu nu mă laud, da aşa e... Cînd am auzit-o, mi-a sărit muştaru... „Madam... Madam...! łine-Ńi morişca, madam, că Ńi-o aduni de pe jos... Ee... Cînd mi-oi înfige mîinile în claia dumitale Ńi-o fac ondulaŃie permanentă..." Am dat-o pe uşă afară. Sunt îndepărtat ca un astru.
¹ Avram Imbroane (1880 - 1938), cunoscut de Camil Petrescu în perioada cînd politicianul era redactor-şef al ziarului Banatul (1919), transformat în Banatul romînesc şi scos la Timişoara. Stabilit la Bucureşti, a colaborat cu articole politice la Epoca, Universul, Adevărul Un timp a fost membru al partidului averescan, după care s-a înscris în partidul naŃional-liberal şi a fost ales deputat în 1927 şi vicepreşedinte al Camerei DeputaŃilor (1931) (n. ed.).
M-am uitat în curte, dînd colŃul perdelei puŃin la o parte... RadiaŃia luminii se domolise, spre apus cerul era roşu-gălbui... Dintr-un soi de culoar au ieşit doi tineri, studenŃi pare-se, care probabil aşteptaseră să treacă dogoreala soarelui. O bătrînă
încovoiată lua apă de la cişmea, împroşcînd caldarîmul strîmb al curŃii... Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu se ştiau priviŃi în clipa aceea de sus, de după perdea, şi n-aveau în nici un mod reprezentarea interiorului răvăşit şi goliciunea de aci.
- Ce, vrei să pleci?
Îşi sprijină corpul de mine şi îl simt în toate accidentele lui. BraŃul pus pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sînului elastic şi robust, patul cald al pîntecului apăsat pe şoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a micului pîntec de grăsime şi pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei caldă. Simt în mine o voinŃă încropită şi străină, o iniŃiativă de ciudată independenŃă a şalelor, care contrastează cu liniştea gîndurilor şi intenŃiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei mi-a dispărut cu totul. O
clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult în cealaltă cameră, trupul femeii şi-a dobîndit iar personalitatea, pielea i s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie de început. Nu, poate să fie şi asta, dar trebuie să fie şi altceva. E o constatare pe care o fac întîia oară, dar o simt verificată printr-o serie nesfîrşită de experienŃe anterioare, deşi niciodată nu le-am gîndit ca atare, e mai mult ca o concluzie a unor amintiri, de împrejurări diferite, dar în acelaşi ordin de senzaŃii. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsii. E de neexplicat ce acuitate dă simŃurilor mele pipăitul unui trup tînăr de femeie printr-o suprafaŃă mobilă de mătase. Dubla alunecare a mîinii care vrea să prindă, întîi pe luciul artificial şi, în acelaşi timp, pe deasupra trupului însuşi, ridică parcă senzaŃia în mod material la pătrat. însuşi felul Ńesutului mătăsii parcă prinde capetele nervilor din palmă şi totodată întăreşte conturul şi plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci un fel intermediar între crepe de chine-ul prea moale şi atlazul prea păios, aşa cum era chimonoul de acum al Emiliei (şi cu adaosul că pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfîrşit mai tulburătoare decît celelalte). De altminteri cred că e mai uşor de controlat afirmaŃia observînd ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca diafana şi mîngîietoare, ideal adaptată, ca o pielită de lux şi lucioasă a unui ciorap de mătase Cînd înainte treceam podul palmei peste sfîrcul sînului pielea era lipicioasă şi senzaŃia avea ceva năclăit Cînd acum prinzandu-italia cu stînga, îi trec podul palmei peste învelişul lui întins de mătase, ii simt lunecînd din ce în ce mai viu, parcă frecarea si lunecuşul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric Şi totuşi, după cîteva ocoluri mîna se insinuează, cu o'fatalitate ancestrală, pe sub învelişul mătăsos, căutînd oricum pielea adevărată ca şarpele culcuşul. BraŃul îmi alunecă, simŃind totul, pe şanŃul suav aî şirei spinării m sus spre grumazul voinic...
