glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atîtea articolaşe, scrisori şi depeşe, din inimă unele, atîtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surîs neîntrerupt, cîteva zile întregi:

„Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.”

Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă înduioşa ca întîia dată.

Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganŃă firească, vie, animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înŃeles, sau un surplus de înŃeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cît de riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganŃă, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneŃe deveneau la ea noi motive de frumuseŃe. Putea să ridice şi să fluture mîina într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mîina atît de frumoasă, încît acesta era un gest adevărat de ducesă familiară.

Mînca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvîrşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvînt nu e poate cel mai îndreptăŃit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un gest, cînd îl face intenŃionat şi dacă „îl prinde”

implică şi judecata că „a reuşit”. Dar doamna T. numai la examen şi la reuşită nu se gîndea. Era atît de proporŃională, atît de subŃire şi plină femeieşte în acelaşi timp, timp, încît îşi putea îngădui orice atitudine şezînd pe scaun şi nu avea nevoie să stea distinsă

ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni - căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini - şedea la masă sau în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braŃ al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braŃe. Aşa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza caracteristică din abecedar care e singura urîtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenŃi, dinŃi albi, mîini subŃiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganŃei intenŃionate şi care decurge din principiul superiorităŃii sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc cînd vorbeam de MiŃi Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenŃie lăuntrică, acea permanentă

tensiune intelectuală a doamnei T. nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dîndu-i semnificaŃie, cum un luminat interior pune în valoare frumuseŃea unui vas Gallé.

Căci pe cînd Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îŃi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaŃii, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gîndire. O gîndire adevărată o simŃi cum simŃi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constaŃi, atingînd, că un corp e viu, numai din senzaŃia de circulaŃie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenŃa se poate descoperi şi prin

pipăit. Şi cum calităŃile la nevoie se cunosc, cred că inteligenŃa doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decît o femeie proastă, bolnavă... îŃi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maŃe.

Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenŃe măcar... În tren, în tramvai, în vizită... „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi." „Nu mai spune? Şi cum vine? că eu am piatră la ficat"... „Nu, la mine e numai băşica... şi la ovare, de la o sarcină..." Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulŃumire de sine, ca de nişte performanŃe. Mi s-a întîmplat să vorbesc uneori cu doamna T. chiar despre purgativ, fireşte. Ei bine, nu era nici senzaŃia de „ruşine", stupidă şi mahala-gească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicaŃie, ca şi cînd ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut de atîtea ori. Era ca un fel de intenŃie-paranteză - ca să zic aşa - cu un surîs puŃin dezolat.

- Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ...

- (Plictisită, cu o strîmbătură comic jalnică): Vai! (Tocmai cînd era bolnavă, inteligenŃa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prinŃesă

devenită sclavă.)

Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această

Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot oraşul. Sting Ńigara şi iau un scurt bilet.

Emy, nu pot accepta invitaŃia... E o copilărie propunerea ta.

George

- Valeria spunea că de vreme ce Cobîlcea îl invitase şi pe el la masă, dîndu-l drept cumnat... putea să vie... avea să mănînce şi el o masă bună la „Giordache". Îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de cînd plecase de la gazetă era într-o mizerie...

Emy, nu te supărarea ieri am plecat şi v-am lăsat pe voi la expoziŃie... Mi-am adus amintecă trebuia să întreb ceva la fotograf.

încă o dată, nu te supăra.

George

Rîde gros, plin, sănătos.

- Era altceva... El nu ştiuse că se plăteşte intrarea... Şi, cînd s-a cerut taxa, s-a făcut ca varul de alb... Cred că deşi ne invitase, crezînd că e gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să bîlbîie, de-Ńi era milă de el...

Emy, scumpa mea,

Întotdeauna nevoia de a-Ńi scrie creste în mine ca o voluptate, dar poate că niciodată caacum. Dăinuie în mine încă frumuseŃea orelor de aseară, aşa cum dăinuie în ghiocul proaspătvuietul haotic al mării. Asemenea seri justifică şi scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcareprofundă îmi dă surîsul tău aşa de cald, cînd mă priveşti!

Şi trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi dau seama cît de puŃinte cunosc, ca să-Ńi descopăr noi însuşiri.

Niciodată nu Ńi-am admirat frumuseŃea mai mult ca aseară, Emy... Nu vorbesc de capultău, care, Ńi-am mai spus-o, îmi aminteşte desăvîrşit de Lavinia, fiica lui TiŃian, purtînd, întabloul pe care l-am văzut în singura mea călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O impresie desănătate trupească şi sufletească, de bucurie- luminoasă, bună şi sinceră. E totul numai armonieîn tine, Emy. Te ascultam aseară şi te-aş fi ascultat încăore întregi. Regăseam în tine, ca laînceputul de neuitat al iubirii noastre, inteligenŃa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare cao mireasmă. Niciodată n-am întîlnit un mai firesc bun-simŃ, o judecată mai adîncă şi aşa defrumos domoală. Liniştea ta, cînd povesteşti, iluminată de surîsul plin, cinstit, cu care sublimeziunele momente, mă face să înŃeleg cît de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi meschină

în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporeşte orgoliul de bărbat. Cu cel mai cald şi mairecunoscător sărut,

G.D.L.

O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba.

Surîde larg amuzată.

- Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că ştii... uneori... cînd nu era nimeni de fată (ca să nu se compromită?) eram drăguŃă cu el. M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bîrlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să

plece.

Mi-e cu neputinŃă să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate acele însuşiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre ele şi ceea ce arată Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el şi Ladima, să le şi creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrînul care stă

de vreo cîŃiva ani la noi la Ńară. E fiul unui fost ministru de prin preajma războiului pentru Independentă. A moştenit o avere frumoasă pe care a pierdut-o la cărŃi, toată.

Chinuit pînă la demenŃă de acest viŃiu, după ce a stors de unde a putut şi cît a putut, făcînd datorii ruşinoase, a rămas muritor de foame, prin cafenele, la bătrîneŃe. Acum vreo zece ani, tata, făcîndu-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moşiile noastre şi să

rămîie acolo. Are cel puŃin casă şi masă, fără grijă. Ca întotdeauna şi acum simte nevoia să joace, dar vechilul şi alŃi cîŃiva mai răsăriŃi de pe acolo nu vor să joace cărŃi cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost de bani, de la mine sau de la prieteni, întîmplător, aleargă să-şi caute parteneri. Aceştia, ştiindu-i patima, se lasă greu, spunîndu-i acum că ei nu au parale. Pînă în cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, numai şi numai să poată juca. Dar la sfîrşit rămîne fără nimic, căci ei dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă cîştigă, nu-i dau înapoi decît datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă vreme am crezut că experienŃa asta, măcar în zilele cînd o încearcă, trebuie să-1 dezguste definitiv de asemenea tovarăşi de joc. Totuşi nu... Mi-a spus-o singur. E mulŃumit că a jucat chiar şi aşa.

Ceva din această mulŃumire e şi în scrisoarea asta a Iui Ladima, care, pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.

Emy, sunt neliniştit... LenuŃa îmi spune că ea treia zi cînd n-ai coborît din pat... Trebuie să

faci să te vadă neapărat un doctor. E îngrozitor... Trei zile am lipsit şi eu, şi trebuia la întoarceresă mi se întîmple ceva...

Vin mîine cu un doctor prieten să te văd.

George

Întorc întrebător capul spre ea, căci tristeŃea din mine e tot o apă cu durerea omului acesta.

- Era un raclaj şi, din cauza lui, o infecŃie care m-a Ńinut în pat aproape o lună... de două ori am crezut că mor... M-am opus, cred şi eu, să vie doctorul lui, să afle ce am...

Cobîlcea, care la început îmi dăduse bani pentru operaŃie, cînd a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai dat nici un semn de viaŃă... Gheorghidiu nici el, deşi i-am trimis o scrisoare. în fiecare zi se ducea Valeria cu cîte o scrisoare, ca să aducă bani, dar mai totdeauna era degeaba... BărbaŃii sunt scîrboşi... Cînd eşti bolnavă, nu exişti pentru ei.

Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseşi, de aceea îmi dă

toate explicaŃiile firesc şi ca o confidenŃă simplă.

Emy,

Am înŃeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceŃi puŃin cam greu, că boala asta cadeprost. Sunt sărac, Emy, şi sufăr îngrozitor că la vîrsta mea nu sunt în stare să fiu de nici unfolos femeii iubite, care suferă atît cît suferi... Ieri, după ce aplecat doctorul, a cărui privire ampîndit-o, ca un cîine ochii stăpînului, încercînd să ghicesc în ei, am rămas multă vreme sfîrşit deoboseală şi pustiu sufleteşte, în sufragerie... Mi-e silă de mine, Emy... Să văd cît de greuizbuteşte Valeria să facă faŃă pentru medicamente, pentru hrana zilnică şi să nu pot nimic! Maiales că am şi eu necazuri... Am fost recunoscător ieri proprietarului care n-a mai insistat... Ce să