La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalţi ieşiţi după nici cinci ani şi pun'te, fa rost de reţete pentru somnifere!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din subtilităţi şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.
Simplu! Cît mai simplu, cît mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi orice s-ar întîmpla şi oricît ne-ar ispiti logica, rămînem la pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vînd (ori: nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi trădez stăpînul. Eu, cu de la mine putere, nu mă înalţ la rangul de coredemptor.
324
Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat treizeci de arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul poliţiei nu fac un erou subtil, ci un vulgar vînzător.
- Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de
precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decît sunt redate în Evanghelia SfînUilni loan. Dar cînd au trecut din pshye la lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărînd n-au mai rămas decît bolovanii apăsători ai calificărilor, ai încadrării în prea puţin nuanţatele vorbe ale oamenilor.
Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie!
- Motivul pentru care arhiereii au ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi la sfîrşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi dezinteresat", pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid, de a înfunda în mocirla abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un vînzător! a lucrat pentru noi) întreagă noua mişcare.
Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism, atît în ceea ce priveşte „principalul vinovat" cît şi în ceea ce priveşte agentul informator.
Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării întotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă cînd s-a comis
„sacrilegiul"). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură bunăvoinţa lor. Tot atît de puţin pe cît şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrînilor şi arhiereilor!
Trebuie compromişi toţi: şi acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie deopotrivă
feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice mîngîiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi în a patra stare a materiei morale, în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi uitării.
- Psihologia şi pedagogia germană - îmi spune Bruder Harald Sigmund -
deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai în funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc
325
al cărui centru se află în sinea lui; din lanţul reacţiilor între ;; elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepînd o armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe cînd eul omenesc nu vede în ceilalţi decît rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia.
Tipul acesta e capabil a înţelege că şi în faţa lui există realităţi - personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley - şi uneori poate concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei situaţii.
Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricînd prăbuşi în genunea care se deschide la orice pas în dreapta şi-n stînga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal, înalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducînd problema locului pe care-1 ocupăm
în coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii ecliilibrate. Eroina din Planetari um al Nathaliei Sarraute îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru că nu e creştină.
Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.
- Expresia aceasta: „războiul nevăzut" referitoare la condiţia creştinului în legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă
serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-1 cîştige, nu încape
„onorabilă predare" şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decît să-1 cîştigi, restul tot e zeamă de varză.
- întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton:
„Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfirşite răgazuri. Pentru oprimat cele rnai rele clipe sunt - din zece - acele nouă zile cînd nu e oprimat."
326
1963
în celula 88 (dacă nu mă înşel) de la Gherla, mare şi ticsită, sunt mulţi
.preoţi de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practică. în fiecare dimineaţă, din iniţiativa unui preot dîrz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o slujbă interconfesională. Stau laolaltă preoţi romano-catolici, uniţi, ortodocşi, pastori luterani şi calvinişti. Unul din luterani e partizan al mişcării liturgice (Berneuchncr Bewegung) din cadrul protestantismului. Cîţiva predicatori sectanţi se ţin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (şi tolerantul Traian Crăcea, băiat excelent) ni se asociază.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar, odăjdii, icoane, tămîie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cîntecele murmurate (să nu audă
caraliii) făuresc o atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii. Locurile magice ale creştinităţii -Capela Sixtină, catedrala din Chartres, Sfinta Sofia, Athosul, din Wart-burg, mănăstirile Zagorsk şi Optino - par a fi toate aici, în duh şi in principio. Ne simţim ca în catacombe, dacă ar veni peste noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur că toţi le-am înfrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunaţi, în numele Meu voi fi şi Eu îşi află
aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică. Lor, cel puţin tot atît de bine ca societăţii dinainte de revoluţia franceză, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand: cine nu le-a apucat nu ştie ce-i la douceur de vivre®. Prezenţa lui Hristos este orbitor de evidentă şi orice s-ar întîmpla mai tîrziu - nu ne-am prefăcut în îngeri -
nu se va putea şterge senzaţia de răpire la cer pe care o dă improvizata pseudo-lirurghie. încercăm şi un sentiment de adîncă recunoştinţă faţă de cei ce
ne-au pus în situaţia de a ne împărtăşi din asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decît madeleinele lui Proust.
1970
Preoţii care se grăbesc să aprobe cu înflăcărate cuvinte de laudă măsurile morale luate de unele guverne totalitare (desfiinţarea prostituţiei, interzicerea avortului, îngreunarea divorţului) au în gînd, cred, mai mult literele şi drasticităţile decît spiritul care stă la baza acelor măsuri. Căci spiritul nu poate sufla decît acolo unde e libertate şi unde virtutea iese din liberă alegere. (Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de
327
folos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai că s-ar concepe oraşul în a cărui piaţă centrală, în faţa catedralei, s-ar alinia bordelul, circiuma şi tripoul. Numai că ar fi goale.
într-o fază ulterioară situaţia de fapt ar fi ca în morala impusă: bordelul, cîrciuma şi tripoul ar fi nu numai goale, ci şi închise, căci n-ar avea cine le ţine.
