(Şi-mi place să mi-1 închipui pe diavol, înapoia obloanelor trase, alergînd de colo pînă colo; răcnind ca im leu şi căiitînd pe cine să înghită. Sau, în altă
versiune decît a Sfîntului Petru: rezemat de oblon, scăpărînd întunericul localului pustiu şi verdele meselor de joc cu zîm-betul amar al deznădejdei ofensate.)
- Şi-n orice caz nu pot fi de acord cu preoţii (chiar dacă printre ei se numără
prea cuviosul şi admirabilul Sofian B.) care înalţă în slăvi edictele miliţiei cu privire la tunsul părului, fustele fetelor etc. Pentru că . dau preeminenţă unor zădărnicii uitînd că vin din partea unor slujitori ai Celui care lasă asupră-ne Spaima şi Minciuna. Pe acestea le uităm. Ca să ne extaziem în faţa unor fleacuri?
Ca să strecurăm ţînţarul şi să facem neluată în seamă cămila? Vedem paiul şi camuflăm bîrna? Dăm ze-ciuială din chimion şi mărar? Aud'?
- Pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nici o condiţie prealabilă, absolut nici una. Noi însă cînd devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă.
- După cum sediul eului nostru intelectual, creierul, este aşezat în cutia craniană îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora în caz de intervenţie chirurgicală, totul se petrece als ob şi sediul activităţii noastre psihice şi morale ar zăcea într-o nepătmnsă carapace de egoism, agresivitate, încăpăţînare şi trufie pe care nici razele cosmice n-o pot birui.
Singure cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească -uneori -
carapacea aceasta Formidabili Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa şi răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia aştrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone.
- Echilibrul - secretul vieţii - nu este tot una cu eclectismul, mediocritatea şi compromisul. Nu se situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele, sintetizîndu-le, însumîndu-le, depăşindu-le, dogmatizîndu-le (Blaga). Nu e o tranzacţie, ci o şi mai acută exîremi-zare. o ieşire din dilema aparent ireductibilă, ieşire ce duce pe singurul tărîm unde poate miji adevărul: al contradicţiei şi paradoxului.
328
(De pildă afirmaţia lui Goethe „mai bine o nedreptate decît dezordinea" şi zicala pereat mitndus jiat justiţia90 se echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu piară lumea prin dezordine.)
- Eleganţa şi discreţia creştinismului. Dovezi:
Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvîrşeşte un mare păcat. Dar mai mare e păcatul celui care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele făcut.
Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi să-şi spele faţa.
Cine se roagă să se închidă în camera sa şi să încuie uşa.
Cine face milostenie să nu ştie sfînga ce face dreapta sa.
Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al mesei.
Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine.
Nici Domnul nu intră nechemat.
Cine e în slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios (Luca 16, 11).
- Celebrele versiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earnesf1.
Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e de la Dumnezeu, că
într-însa a coborît Hristos şi că aici se hotărăşte dacă vom fi mîntuiţi ori osîndiţi pe veci.
Dar tot atît de adevărat este că viaţa-i ireală şi neserioasă; iluzie şi deşertăciune. (Aceasta o spune şi hinduismul.)
Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o concepţie „mic burgheză", strimtă, anostă, contabilă a vieţii.
Dacă ne luăm numai după hinduism dăm de murdărie, mizerie, dezgust şi nepăsare.
Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două concepţii diametral opuse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: dovadă sfinţii, eroii şi nenumăraţii oameni de bine.
(Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt contradictorii şi inconciliabile - cum ar fi Dumnezeu şi Mamona - ci reprezintă două feţe ale unei singure complexe realităţi pe care minţile simpliste le despart în mod absolut, dar cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită iscusinţă.)
- De ce dă uneori terorizatul mai mult decît i se cere? (întrebarea aceasta mă
obsedează). De ce atribuie călăului sau anchetatorului gînduri mai subtile, pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decît cele reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, închipuirea lui mai exacerbată, toată
activitatea lui neurologică mai in-
329
tensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi în alt fel) e oarecum mai liniştit; adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai primejdios decît asupritorul său.
- Zic şi eu că existenţialiştii au dreptate cit priveşte partea descriptiva, după
cum spunea Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept este tot ceea ce descrie.
1966
Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally.
Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost
constrînsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pune şi vin (cu „alimente" şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite?
