- Limbajul pentru Brice Parain e modul prin care exprimăm puterea noastră
de a transforma ideile în fapte, făgăduinţele în adevăruri.
Anchetele Securităţii şi relaţiile create între oameni de regimurile teroriste îmi atrag atenţia asupra unor alte înfăţişări ale limbajului, acute la unele categorii sociale şi chiar morale.
Pentru cei pe care i-aş cuprinde sub genericul „şmecheri", graiul e cu totul altceva decît pentru Brice Parain: e un ceremonial, o capcană şi un rit. în loc de a fi o expresie a realului, gîndurilor şi simţirii, un mijloc de transmitere a cunoştinţelor, cugetării şi emoţiei, e mai ales un sistem de minciuni, o reţea de capcane şi un zgomot de fond.
Cuvintele ajung să însemne ceea ce era în dreptul roman „formula", în lipsa exactei folosiri a căreia orice act devenea nul. Litera se substituie întru totul spiritului, intenţia nu mai are nici o importanţă. Cuvintele, astfel, devin incantaţie magică dar şi mijloc de tortură şi cursă în care-1 poţi prinde pe adversar. (în concepţia aceasta, fireşte, orice om îţi este doar adversar şi raporturile nu pot fi decît raporturi de adversitate produse de tripticul: bănuială, frică, pîndă - întreită barieră electrostatică.)
Cînd şmecherii află că vorbirea poate fi şi altceva decît ceremonial şi capcană, începînd să adulmece rosturile pe care i le intuieşte un Brice Parain, uimirea lor e tară margini.
- Din milă faţă de năpăstuit nu trebuie să cădem, aici pe pămînt, în altă
eroare. Scriptura a prevăzut acest pericol şi ne povăţuieşte să nu apărăm pe cel slab contra celui drept.
Concepţia unor scriitori ca Jakob Wassermann pentru care oricine deţine o farimă de autoritate (magistratul, tatăl, profesorul) este vinovat, concepţia aceasta nedreaptă - şi anapoda - trebuie revizuită. (Manole se declară duşman implacabil al romancierului.)
333
- J. Madaule despre Besi:
„Adevăratul subiect al căiţii e lipsa lui Dumnezeu. Şi totodată nevoia de Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. Jinduire care nu-i numai rusă ci omenească. Nu mai e chip să refacem lumea fără Dumnezeu, nu mai e chip nici de a trăi omeneşte iară Dumnezeu, de cînd s-a făcut om spre a ne izbăvi."
- Curajul.
Dostoievski: „Frica e blestemul omului."'
- Nu numai în dreptul constituţional, ci în toate domeniile e la fel. Curajul este taina finală, învinge acel care este dispus să moară. Partida despre care se ştie şi se vede că nu e gata să înfrunte moartea este, de la început şi în mod sigur, ca şi învinsă. Istoria este a celor ce au ştiut să moară ori să nu le fie teamă - fizic
- de perspectiva ei. (Cred ca acesta-i adevăratul înţeles al zicalei - asiatice mai ales - că moartea e uşa vieţii.)
Gherla, martie 1964
în legătură cu problemele ecumenismului aflu că una din cele mai înseninate în ruptura dintre catolicism şi ortodoxie - a lui filioque - nu constituie pentru mnrele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dogmatic. Nu există
vreo dogmă asupra relaţiei dintre Duhul Sfînt şi Fiu şi prin urmare opiniile asupra acestui punct nu constituie erezii, ci sînt doar ipoteze teologice transformate în erezii de mentalitatea panbănuitoare de schisme încuibată în biserici.
1937, Paris
Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii.
Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric -proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria.
Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.
334 /
1937, Paris
în vizită la Emest Seilliere, care de curînd a scris referindu-se la Jules Lemaître: „Nu-1 voi urma nicicînd; devenit antiliberal odată cu vîrsta, aprobă
critica severă a doctrinarilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca dreptatea, ordinea, civilizaţia. Cuvintele acestea eu unul le socotesc foarte nobile deoarece includ speranţe; nu devin periculoase decît dacă aceste speranţe ajung excesive şi nerăbdătoare. Nu trebuiesc osîndiţi decît cei care abuzează de ele pentru a masca naturismul lor funciar şi a pregăti în realitate nedreptatea, dezordinea şi retrogradul."
Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele mici.
Aşa e dom'le, se bucură Manole, care-1 citează pe Prosper Merimee („îmi plăceţi, doamnă, pentru că sunteţi aspră, nimic nu urăsc mai mult decît oamenii care iau totul cu binişorul") şi priveşte încruntat Parisul. Libertatea nu înseamnă
indulgenţă pentru criminali şi derbedei. Libertatea, el ar .apăra-o ca în secolul al XlX-lea, ca energie, politică de mînă forte şi-n sunet de fanfară.
- Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-1 privesc cu simpatie pe Hristos, dar resping creştinismul ca fiind întemeiat pe oribila idee de morală.
Nu putem despărţi pe Hristos de creştinism, nu putem da deoparte lumina -
una cu Domnul.
Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forţele nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei.
Julien Benda: „Se gîndeşte la alde Gide, alde Valery. Au pierdut discernămîntul copleşiţi de idei, copleşiţi de învăţătură... N-au avut destulă
moralitate spre a purta povara culturii."
Oameni ca aceştia trăiesc în iluzii şi printre extreme. Sau văd omul nespus de rău sau cred că există fiinţe pentru care înalta virtute e starea naturală. De fapt chiar pentru cei mai buni virtutea presupune voinţă şi efort. Adevărul este că
