mustăţi enorme!
Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a rîde cu multă compătimire de procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult înţelepţiţi, vindecaţi de susceptibilităţi şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca de lucruri ireale.
A trecut şi el printr-o convertire: are la gît un lanţ cu o cruciuliţă şi-mi mărturiseşte dragostea, încrederea şi recunoştinţa ce poartă Mîn-tuitorului.
1954
La cursurile Facultăţii de Drept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în banca doua din dreapta catedrei, obţinea notele cele mai mari şi învăţa ca o elevă
model. Cuminte, serioasă, îmbrăcată modest, cu părul strîns în „telefoane" peste urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată admiraţia, respectul şi afecţiunea ce i-am purtat (eu stăteam în banca întîi în stînga catedrei) şi-i port, recunosc că am deosebită slăbiciune de sora ei mai
341
mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică şi conştiincioasă —
Gabriella -, aparţinînd genului femeii elegante şi mondene, care întîl-nindu-se cu Ella N., atunci cînd Iulia s-a întrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că
sunt comunist şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură că nu!
Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte la mine. Să
perceapă intuiţia ori privirea aruncată în fugă mai desluşit decît atenţia binevoitoare uzată de frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia -neţinînd seamă de logică - nimereşte mai exact?
- Creştinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat: Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): „Nu se cuvine ca mireasa Cuvîntului să fie stupidă."
- Model de prietenie şi de purtare frăţească e Mallarme în relaţiile lui cu Verlaine.
Verlaine e mereu în suferinţă ori se bagă în toate belelele.
Mallarme, în apartamentul lui din rue de Rome, e senin, familist, calm şi harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se desfăşoară într-un cadru de impecabilă
cuminţenie burgheză.
De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine i se adresează lui Mallarme. Care-i gata oricînd să-i vină în ajutor.
Nici un reproş, nici un cuvinţel moralizator, nici un sfat. Serviabi-litatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngîmfa, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-1
deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori cîte şapte.
Bani, intervenţii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice.
O dată nu se plînge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială. BUGHI MAMBO RAG
... Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie în cel mai înalt grad şi că n-a fost decît un pungaş venit în ţară numai ca să lege măgarul de gard şi să
plece înapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din apus e
că în Septembrie, cînd generalii Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu i-au oferit să-i salveze tronul şi să ia situaţia în mînă, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el însă tronul nu-l mai interesa. îşi atinsese scopul. Nu mai voia decît un tren, repede de tot şi s-o întindă cu
Lupeasca spre mult iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de gloiioasă domnie, vorba lui Teofil Sidoravici...
342
- Nu, domnule!
Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-1 să-şi ceară scuze, să comită o cît de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-1 elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare).
- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune:
,,din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea" sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri", „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi" nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom'le! un'te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă
seniorie din creştinism.
Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspunderea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aristocratic celui mai subţire.
(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).
- în camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.
N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să
tăcem. Să nu facem râul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să
recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.
