343
Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură
riihirpn Hf nnrnnnplp ~ QI înHnrnrp.n nrP7f>ntpi lui iernii uni uucii puii uidgusica uc iiiiaiui, vaic \j\ către iubirea de aproapele - şi îndurarea prezenţei lui.
Bucureşti, ianuarie 1958
La un colţ dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.
Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrşit. Apoi mă ia de braţ şi însoţindu-mă
îmi face o profesiune de credinţă guenonistă. îl întreb atunci de ce s-a botezat: Din igienă, îmi răspunde.
în situaţia — limită în care se află — părăsit şi blamat de toţi — e de o simplicitate absolută şi vorbeşte mai deschis ca oricînd. Apropierea de acest om cu adevărat şi-n cel mai puternic înţeles nenorocit mă înfioară. Parcă nu găsesc mijlocul de a fi cît mai prietenos cu el. în faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de patul cancerosului, ne pierdem .în vorbe goale, stupide.
1970
Cîtă dreptate are dr. Al-G. cînd spune că mai presus de orice trebuie să ne ferim de idealul perfecţiunii. (Fireşte de al perfectării lumii, nu de al perfecţionării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvîrşirea şi sfinţenia.) Ucigaş jară simbrie de Eugen Ionescu: oraşul perfect şi splendid, numai marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiţi în casă, pe sub mobile. Sau New-Yorkul, Los Angeles, Diisseldorf de astăzi unde nimeni nu îndrăzneşte să
iasă pe jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Wells.
Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănîncă. Huliganii metropolelor încă nu-şi mănîncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară.
Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere!
- Necredincioşii contemporani, cînd au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă data. Ei înţeleg că
probabilitatea existenţei unui creator al universT> lui se impune şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile agnosticismului decît ale ateismului şi recurg la metafore telinico-ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză."
344
(Rămîne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă
cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvînt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul"'.)
- Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest pămînt.
La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-1 bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a
vieţii, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă
numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică - luată-n derîdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.
Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago
muncii. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă
doctore Âl-G., decît complicatul şi fastuosul Barabudur.
Ianuarie 1954
Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tîrziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeţi.
Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de părăsire, de regres: cîtă deosebire faţă de Bucureştii dinainte.
Simt că părintele Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul hotărîtor?
De ce? mă întreb.
Din lene, fâră-ndoială. Şi de frică: mi-e frică, doresc oare cu adevărat botezul sau e numai o pornire (sentimentală, cerebrală...)? Nu caut o compensare, o supapă, o portiţă, o bucurie nouă în searbădă tristeţe care mă
înconjoară? (Un loc răcoros pe năduşită pemâ de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un fel de ruşine, cum demonul îi mărturiseşte lui Ivan Karamazov: la înviere ar fi voit să strige 345
şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar s-ă jenat, nu-i sta bine. Şi din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut consimţămîntul, dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, cînd mai trăia, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a povestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cănii prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean", pe cînd la celălalt colţ al străzii fiinţa magazinul „La lancu". S-a botezat omul, românizîndu-şi numele, tot în acel de lancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-1
deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu lancu jidanu". Şi-apoi rabinul G., alături de care am încercat zadarnic să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. ai cărui doi băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui în pădurea de la Jilava în timpul rebeliunii?
Şi după cum oamenii pe măsură ce îmbătrînesc, decad şi duc o viaţă mai lipsită de sens şi bucurii, dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu încăpăţînare de vid, în timp ce tinerii plini de avînt sunt oricînd gata să se jertfească, să se înroleze ca voluntari ori să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca să găsesc în mine puterea săvîrşirii unui act de curaj, de încredere, de speranţă şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de aşteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mîl de oboseală tîmpă. (De ce nu încerci să amesteci muşeţel cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atît de sever?
