Deşteptul de mine am refuzat să plec.
Ionel însă a izbutit să ajungă teafăr şi nevătămat în Austria împreună cu binefăcătorii săi de care s-a despărţit cu lacrimi. La Paris unde, fiind născut acolo, i s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii lui de Gaulle asupra dobîndirii naţionalităţii, a lucrat mai întîi într-o librărie; pe urmă a intrat într-o comunitate călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista pe care o scotea comunitatea — Vestnik ori Le Mes-sager — mi-o trimitea şi, din cînd în cînd, îmi şi parvenea.
Să-i pot scrie lui Ionel că fac parte din obştea creştină ortodoxă şi că mi s-a deschis sufletul înţelegerii şi drăgostirii a tot ce e românesc este pentiii mine o bucurie apropiată de a botezului.
Ii scriu, aşadar, cu întîrziere însă. îmi răspunde cu o ilustrată închisă în plic; reprezintă învierea şi poartă cuvintele franţuzeşti En veiite ii est ressuscile?*1.
(Tante Alice murise la Ştetaneşti lîngă Florica în 1956. Ducea o viaţă de ţărancă. Nea Iancu a trăit pînă la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, în căsuţa lor înconjurată de o grădină de zarzavaturi şi o sfoară de vie.) 338
- Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului în acest veac al XX-lea în care numărul amatorilor de romane poliţiste - dintre care cel dintîi sunt eu - este atît
de mare. îi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle şi pe Edgar Wallace, ne pasionează aventurile impecabilului lord Peter Wimsey, ale mustăciosului Hercule Poirot, ale spilcuitului Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi fiul, ale cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret sau ale complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre - şi nu adulmecăm misterul la tot pasul în jurul nostru.. Detectivul-preot (la fel de puţin insolit ca şi preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele Brown, ne atrage însă
atenţia asupra omniprezenţei misterului, ce revine în fiecare din nuvelele de poliţism metafizic unde apare acest Father Brown.
Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locurile cele mai neaşteptate. Soţii, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adînci sînt înconjuraţi şi ce taine adînci exprimă cînd venind acasă de la lucru el îi spune ei: ce frumoasă eşti în seara asta, ori ea îi spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai întîrziat.
Gherla, 1964
Cînd le vine un om nou în secţie şi nu se întîmplă să aibă cine ştie ce treabă
de-a lor, gardienilor le face mare şi deosebită plăcere să-i pună cît mai numeroase întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fişă
răspunsurile. Dar e o distracţie care ţine loc de taclale la circiumă, e un mijloc de a omorî timpul, de înviorare (nici pentru ei totul nu-i veselie, îşi petrec şi ei o mare parte a vieţii între zidurile mohorîte şi-n puterea închisorii: unora atmosfera dramatică le gîdilă importanţa, pe alţii îi toropeşte) şi mai ales de a satisface mahalageasca propensiune către bîrfă, vorbărie tară rost şi curiozitate. Singura adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt - de teama singurătăţii - sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă.
Cînd sosesc la Zarcă, plutonierul - unul sever - mă ia în primire vădit bine dispus sa converseze. întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează
cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ţie, mă? cîţi ani ai, mă? de unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu în civilie? eşti însurat, mă? da copii ai? la cît eşti condamnat? ce-ai făcut?
La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă?
Cum adică n-ai vrut? - Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decît îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe groza\TJ? - N-am vrut să-mi trădez prietenii, dom'le major.
339
- Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut? - N-am vrut. - Şi nu te-a scuturat aşa niţel? -
Ba m-a scuturat. - Şi n-ai spus, mă, ce trebuia? - Nu, domnule major. - Rău, mă, rău de tot, înseamă că eşti un ticălos.
Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mîncat azi? - Am mîncat, dom'le major. - Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. - N-am vrut. - Păi asta e grav de tot, mă, ce nu puteai spune adevărul'? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mîncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mîncare de la regim şi vezi să fie plină.
1972
Vizită Anei. Vine de la spital unde a fost operată de rinichi. A suferit mult.
E şi Floriana de faţă, cu ochii ei rotunzi şi codiţele ei care mereu răspîndesc
lumină, bunătate şi devotament.
Ana socoteşte că trei pericole ameninţă creştinismul occidental: raţionalismul, sentimentalismul şi moralismul.
Protestantismului mai ales îi dă tîrcoale moralismul. Catolicismului, raţionalismul; iar sentimentalismul bîntuie pe unde poate, pretutindeni.
Ortodoxia, fireşte, nu trece cu vederea nici raţiunea, nici sentimentul şi nici morala. Pe toate trei se sprijină şi tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor aşează harul care le îmbină şi, îmbinîndu-le, le cumpăneşte nelăsînd pe nici una să strice echilibrul.
Ortodoxia, de aceea, nu coboară la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credinţei, ci se menţine la acel - integral şi inefabil - al sacrului. Harul e ordonator, armonizator şi cumpănitor.
- Prea Sfinţitul Alex. S., episcop unit:
O consecinţă a războiului nevăzut pe care-1 ducem cu demonii este că
singura persoană pe care suntem îndreptăţiţi s-o înşelăm e persoana noastră
însăşi. în războiul al cărui cîmp de luptă e lăuntrul nostru orice viclenie e legitimă. De unde şi noţiunea de fraus pia care i-a scandalizat tară temei pe toţi protestanţii. Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom împlini săptămîna viitoare, luna viitoare, ducîndu-o cu zăhărelul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, înaltul prelat n-a folosit acest cuvînt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobîndi răbdare îşifixează termene pînă cînd va mai îndura să stea în pat sau ca prizonierul care Ia anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de tortură la alta. în noi înşine în luptă cu nevăzutele duhuri rele avem dreptul să
recurgem la ceea ce Francezii au numit „vicleşuguri de Piei Roşii".
340
Francezi au mai admis că m maviage trompe qui peufi*. Pe tartorul şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebuh, pe Michiduţă, pe Impieliţat, pe Scaraoţchi - numele populare ale demonului o dovedeşte -suntem îndrituiţi să-1 păcălim cum ne vine mai la îndemînă.
Bucureşti, august 1964
Tata îmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu întrebînd dacă am sosit. îl chem şi mă pofteşte la el, în strada Udricani, la fratele lui, Mişu, unde stă de cînd s-a văzut liber în septembrie 63. îl găsesc într-un studio improvizat, în mijlocul unor vrafuri de cărţi, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi pînze albe. Două
autoportrete se impun prin frumuseţea şi puterea lor. Laviuri desăvîrşite şi uleiuri pline de farmec şi de paradis românesc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în ultimii patrusprezece ani. îi cer deîndată iertare pentru supărarea stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă şi văd că m-a iertat în adevăr, pe de-a-ntregul. De prima oară îmi pune la pick-up Requiemul de război al lui Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă înnebunesc.
Au izbutit să fie salvate multe dintre cărţile şi lucrările lui. în 1944 cînd a fost arestat pentru spionaj în favoarea Englezilor rămăseseră la mine o mulţime de caiete cu desene inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra în programul Les Franqais parlent aia Franqais. Auzind de arestarea lui şi aşteptîndu-mă Ta o percheziţie, n-am vrut să distrug caietele, dar pe vreo cîteva pagini unde apărea, caricatural, Hitler am avut naivitatea să-i fac acestuia nişte
