— O să mă feresc. Părul tău e ca smoala…

— Şi al Zambilei tot ca smoala e…

Se băga între noi un câine de şatră. Se lungea pe labe.Se gudura. Îşi clătina coada, ca pe o flamură. Îmi lingea mâna…

Aşa îl chema pe câinele şatrei: Boierul… Ţiganii îl loveau cu picioarele, aruncau cu scurtături după el. Boierul se depărta de corturi scâncind, chelălăind, după cum erau loviturile. Se liniştea. Se întorcea iar la corturi. Se gudura iarăşi.

— Şi de muiere măruntă, cu picioarele scurte, să te fereşti, Darie…

— O să mă feresc. Tu ai picioarele lungi…

— Şi Zambila are picioare lungi…

— Da. Şi Zambila…

Dacă i-aş uita pe Dudulică şi pe Tănase Fier-Rău, aş

uita-o şi pe Chira, aş uita-o şi pe Zambila. Aş uita armanul. Aş uita harapnicele… Aş uita culesul pălămidei.Viaţa mea aş uita-o…

Omul aproape gol, din pustietăţi, pipăie cuţitul. Apoi ridică privirile lui căprii şi mă întreabă:

— Mergi departe?

— La Bucureşti.

— Mai ai de întins.

— Mai am. Ce să fac? Dacă trebuie să merg la Bucureşti, o să merg şi basta…

— Şi cum? Ai plecat aşa la drum, de unul singur şi fără

traistă-n băţ?

619

— Fără traistă-n băţ…

— Vino cu mine. Ori vrei să dormi singur la marginea şoselei?

Era în chindie. M-am dus după omul ars de soare printre ierburi. La câteva sute de paşi de şosea în buza unei vâlcele, se afla un bordei mărunt şi îngust. În fundul vâlcelei, licărea un ochi de apă cu câteva tufişuri de papură împrejur.

— Am găsit amnar, nevastă.

Ieşise din bordei, aproape pe brânci, o femeie tânără, oacheşă, cu un copil de câteva luni, goluţ în braţe.

— Credeam că nu te mai întorci, că ţi s-a întâmplat ceva…

— N-a trecut nimeni, toată ziua, pe drum. Numai nişte soldaţi bulgari cu o căruţă…

Omul a aprins focul, femeia a pus la foc o ulcică burticoasă

cu ştevie, care a dat curând în fiert.

— Fierbe uşor ştevia, urzicile fierb ceva mai încet.Mai trebuiesc sfărâmate şi terciuite cu lingura.

— Să ne ierţi că nu putem să te omenim cu altceva..

— Mulţumesc, e bună ştevia. Mâncăm şi-acasă… De primăvara până toamna târziu tot ştevie mâncăm. Aveam aria plină. Până ce se coceau corcoduşele, o acrea mama cu sare de lămâie. După ce se coceau corcoduşele, o acrea cu corcoduşe.

— Aici n-avem nici corcoduşe, nici sare de lămâie…Am acrit-o cu foi de măcriş…

— E bun şi măcrişul pentru acrit ciorba, dadă. Mâncaţi des ciorbă de ştevie?

— Destul de des, îmi răspunde omul. La prânz şi seara…

Dar câteodată mai prind şi iepuri, mai prind şi prepeliţe. E

plin câmpul. Dar sunt greu de prins. Iepurii îi pândesc şi-i lovesc cu ciomagul…

— De ce locuiţi aici şi nu în sat?

— Păi unde să stăm? Suntem din satul prin care ai trecut.

N-a mai rămas nimic din el. Aici sunt pogoanele noastre. Am 620

lucrat o bucată de pământ cu sapele, am semănat puţin grâu, am semănat şi niţeluş porumb. Grâul a dat în copt.

O să-l secerăm zilele astea… Atunci o să mai mâncăm şi grâu fiert. Trăim mai feriţi de oameni. Altfel…

— Altfel ce?

— Ar pune nemţii mâna pe mine şi m-ar trimite la închisoare. Am fugit dintr-un lagăr de prizonieri dinUngaria.

— Şi în cât timp ai venit în ţară?

— În vreo trei luni, tot strecurându-mă ca o fiară

hăituită.

— Şi cât aveţi de gând să mai staţi aici?

— Până la toamnă. Atunci o să ne tragem la nişte rubedenii de ale nevesti-mi, pe lângă Bucureşti, la Bolintin.

Pe-acolo a fost mai mic pârjolul.

— Era aşa de rău în lagăr, că n-ai mai putut îndura?

— Dacă era rău? Niciodată un om care n-a mâncat papara asta n-o să-i ştie gustul. Am căzut în mâinile ungurilor dincolo de munţi, la Feldioara, de unde am început retragerea. Ne-au purtat pe jos până în inima pustei ungureşti. Ne-au închis acolo în nişte barăci dărăpănate, între sârme ghimpate… înduram foamea. Ne mai prăpădeau şi bolile şi păduchii… Greu de răbdat şi de aşteptat… Aşa e războiul… Dacă i-am fi prins noi pe unguri, tot aşa le-am fi făcut. Mai mult de jumătate din prizonieri au pierit astă-iarnă.