bunica,

voce

pietroasă.Parcă mereu zvârlea ucazuri.

Se trăgea, după neamuri mai vechi, dintr-un turc care lepădase legea din dragoste. Migdalaţi, puţin pieziş, arătau ochii bunicii. Şi urechile – ferfeniţă pe margini, parcă i le crestase cineva cu foarfeca!…

3

— Mamă, cine i-au crestat bunicii urechile?

— Nu i le-a crestat nimeni. I le-au tăiat icuşarii…

La început, când auzisem cuvântul acesta, îmi închipuisem că icuşarii vor fi fiind o ciurdă ciudată de oameni care se plimbă prin lume înarmaţi cu foarfeci, prind femeile de coade, le culcă la pământ şi le crestează urechile pe margini.

Duminica la horă, la nunţi, ori la botezuri când îşi îmbrăca straiele de sărbătoare, bunica purta conci pe cap.Conciul bunicii, bătut în galbeni. Zornăiau galbenii când sălta, în zbucium, hora.

În urechi, şapte icuşari de o parte, şapte de alta, înşiraţi pe fir de mătase, îi băteau umerii. Grei icuşarii, aur curat.

Gaura sfredelită în sfârcul urechii, cu undreaua trecută de trei ori prin flacără se lărgea, se rupea. Pe margini, ceva mai sus de rupturi, şi-a tot găurit bunica urechile şi mereu găurile s-au lărgit, s-au sfâşiat. S-a măritat bunica. A prins a naşte plozi, a-i creşte… A mai purtat o vreme conciul, apoi l-a pus la păstru. Nici cu icuşarii nu s-a mai împodobit. I-a schimbat, pe rând, la zaraful din târg. A descusut şi galbenii de pe conci şi i-a prefăcut în argint, în măruntă aramă.

Ultimii doi i-a dăruit mamei, de zestre. Îi păstrează mama înnodaţi în basma, în chichiţă, în lacră. Ar da mama galbenii fetelor ei să-i poarte, dar cum să-i împartă?! Doi galbeni la cinci fete, care au la un loc zece urechi. Dacă poţi, hai, împarte pe dreptate!… A găurit mama urechile surorilor, dar găurile nu se lărgesc, urechile nu se rup, nu se ferfeniţează

ca ale bunicii. Surorile mele nu poartă şir de icuşari de aur lucitori, sunători, zornăitori, poartă mărgeluşe de sticlă

colorată, bălţată.

Cerceii mamei sunt mici, rotunzi, ca nişte bănuţi.

— De alamă sunt…

Cum să rupă mărgelele de sticlă, cerceii uşori de alamă, urechile!…

4

Întâmplarea cu Daud a avut loc înainte de zaveră, de zavera când s-au ridicat grecii, cu sprijinul ruşilor, contra turcilor şi, când s-a sculat, de dincolo de Olt, TudorVladimirescu, şi a chemat la arme, în jurul lui, voinicii din sate, să doboare puterea boierilor şi să izbească

în păgânii care stăpâneau şi mulgeau, şi despuiau, şi beleau ţara şi norodul, dimpreună cu boierii, cu ciocoii.

Spun vorbele din bătrâni că au intrat atunci în fierbere satele de bordeie. Călări, hăulind cântece mai vechi, de vitejie, au plecat rumânii sub steagul răscoalei. În cioclovimea toată, spaima a pătruns. Tremura, tremura vargă cine avea acareturi întinse, şi robi, şi moşii, şi clăcaşi, şi pălmaşi. De prin părţile noastre la răscoală

mulţi s-au dus.Le-a rămas unora numele de zavera – îl poartă nepoţii, strănepoţii – Ilie Zavera, Stoica Zavera, Costache Zavera. Câţi şi mai câţi!… Armiile turceşti le-au chematboierii de peste Dunăre. Au venit armiile pornite oricând pe jaf, pe măcel. Pe Tudor din Vladimir l-au tăiat –

în bucăţi l-au tăiat. Risipiţi, s-au întors pe la bordeiele lor pandurii… Tudor a pierit. Mai greu ca înainte a apăsat stăpânirea boierească norodul… Turcii, turci. Boierii, boieri. Corb la corb nu-şi scoate ochii…

A rămas amintirea răscoalei, care trece din gură în gură, din veac în veac de om. Au rămas cântecele pe care le mai îngână oamenii.

Începe mătuşa Uţupăr a cânta printre buze, încet, încet, ca şi cum i-ar fi teamă să nu se audă cuvintele rostite dincolo de fereastră, în uliţă:

Toate plugurile umblă,

numai pluguleţul meu

l-a-nţepenit Dumnezeu.

Dar o da el Dumnezeu

să umble şi plugul meu,

să trag brazda dracului

5

la uşa spurcatului,

în pieptul boierului,

o brăzduţă d-ale sfinte,

s-o ţină boierii minte…

Că mi-am vândut cămăşoară

şi cumpărai săbioară…

Pluguleţul meu nebun,

cum, te prefăcuşi în tun!

Vezi, aşa mai pot ara,

să mai scap de angara,

să scăpăm de ciocoime,

să trăim şi noi mai bine…

Tremură glasul mătuşii Uţupăr şi eu nu înţeleg de ce-i tremură glasul acum, când îşi aminteşte de fapte petrecute demult, tare demult. A isprăvit cântecul, ori poate l-a întrerupt la mijloc, nu şi-l aduce aminte în întregime. Atăcut câteva clipe. A înghiţit în sec. Apoi:

— Să trăim şi noi mai bine! Mereu vrem să trăim mai bine şi nu izbutim. Trăiesc bine boierii, guleraţii! Oamenii tac şi rabdă asuprirea. Dar ei gândesc că odată şi odată şi odată o să se nască alt Tudor – altfel o să-l cheme poate – unul sau mai mulţi, să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor, să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc, cu sabia, cu toporul, cu focul, cu pârjolul… Că

altfel, vedem noi bine, nu se poate. Boierii au în mâinile lor binele, şi de voie bună nu-l dau. Cu dinţii îl ţin. Va trebui să

le rupă norodul dinţii…

— Numai dinţii?

— Aşa vine vorba. Şira spinării va trebui să le-o rupă.