— Lasă că o să-ţi plătesc eu mâine-poimâine…
— Paşte, murgule… De unde, părinţele? Că n-ai aracan de mama sfinţiei-tale, după ce bea apă…
Vorbise tare birjarul. Auzisem. Ni s-a strâns inima…
Am rămas două zile musafiri, cu chipurile triste, ca de pământ. Cum pleca frate-meu de acasă cu tata, pe care îl ducea la primărie să-l prezinte oamenilor, ori în sat, după
treburile pe care le avea, soacra lui frate-meu nu se sfia de mine, mormăia într-una:
— A venit tată-său după el. Să-i dea bani. A venit să-i dea bani…
— Lasă, mamă, şi dumneata. Mai taci…
— Cum să tac, Marioară? A venit să-i dea bani. Să fi venit să-i aducă… Nu cu cerşitul… Aşa sunt toţi ţăranii…
— Te rog, mamă, lasă şi dumneata… Taci, că aude băiatul ăsta…
— D-aia şi spun, să audă… Să audă… Auzi, mă, ori n-auzi?
— Aud, mătuşă. Aud. Că doar n-oi fi fudul de urechi…
— După ce că n-ai cămaşă pe tine şi-ai venit la frate-tău pocâltit de foame, mai eşti şi obraznic…
— Am să-i spun, mătuşă, n-avea nicio grijă, am să-i spun tot ce vorbeşti despre noi. Ba încă o să mai adaug şi de la mine…
— Darie!
— Păi dacă mă întărâtă…
— E necăjită şi ea cu sărăcia. Ţine încă cinci copii prin şcoli, singură, de când a murit tata…
655
Popa Radu, care murise de curând şi de care-mi vorbea ţaţa Marioara, zâmbea blând dintr-o fotografie prinsă în ramă de lemn în perete, lângă icoana Maicii Domnului.Purta barbă mare şi stufoasă până la brâu.
— Avea barbă roşie popa Radu, nu?
— Barbă roşie. Că, dacă n-ar fi avut barbă roşie, nu l-aş fi luat eu de bărbat. Din asta mi s-a tras. Mai bine l-aş fi luat pe popa Ilie, de la Urlaţi. Acela trăieşte şi acum şi-şi piaptănă
barba neagră. Nu s-a grăbit să moară ca nepricopsitul de popă-al meu.
— Mamă!
— Dar ce? Nu-i aşa? Nu trăieşte popa Ilie? Trăieşte! Şi nare barbă neagră? Are! Atunci?
Am început să râd. A zâmbit şi mătuşa. Cu toate câte le spunea, n-o credeam rea. O chinuise şi-o chinuia şi mai tare, de la moartea popii Radu, sărăcia. Cinci-şase copii de crescut, de ţinut cu anii prin şcoli. Treabă grea pentru o biată femeie. Frate-meu îi spunea tatii.
— E greu. E greu de tot, tată. Cum să mă ajung? Patruzeci de lei pe lună. Atâta câştig. Şi nevastă-mea câştigă şi ea patruzeci. Copii au venit unul după altul. O mai ajutăm şi pe soacră-mea. Satul e sărac. Uneori, din puţinul pe care-l am, trebuie să mai sprijin pe unul, pe altul. Oamenii te ştiu că ai leafă, te văd îmbrăcat în sutană, îţi văd nevasta cu o rochie mai ca lumea pe ea, te cred înstărit.Şi într-adevăr, sunt mai înstărit decât oricare altul de aici.Te pomeneşti ba cu un bărbat, ba cu o femeie: împrumută-mă, părinte, cu doi lei.
Ai, n-ai, cauţi şi-l împrumuţi. Ori: împrumută-mă, părinte, cu un ciurel de făină.Ai, n-ai, trebuie să-i dai omului, că nu te crede. Dai unuia, dai altuia. Aduni cu o mână şi dai cu două…
— Dar oamenii nu lucrează la sonde? Sondele sunt aproape.
— Unii dintre ei lucrează.
656
— Şi nu câştigă?
— Mai nimic. Câştigul e al stăpânilor. Îmi vine câteodată
să blestem ziua în care am plecat să învăţ carte.Poate că
dacă n-aş fi învăţat carte, n-aş fi învăţat nici să gândesc şi aş fi fost mai fericit…
La masă, înghesuială. Pâinea şi ciorba erau măsurate.
Mâncăm cu sfială. Parc-am fi mâncat din carnea lui frate-meu.
— Să plecăm, tată.
— O să plecăm, Darie. Dar cu ce? În tren nu ne putem sui fără bilete…
A alergat frate-meu cine ştie pe unde şi ne-a făcut rost de bani de tren. Cu aceeaşi birjă ne-a condus la gară.Şi-a luat bună ziua de la noi.
Aveam să-l revedem abia peste mulţi, foarte mulţi ani.
Am ajuns în Gara de Nord. Până la plecarea trenului, aveam mai bine de un ceas de aşteptat.
