Inima mi s-a strâns, poate de teamă, poate de bucuria că
am ajuns atât de aproape de capătul năzuinţei mele.
M-am aşezat pe o piatră, care însemna kilometrajul, cu faţa la oraş, şi l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele şi până au licărit pe uliţi şi în curţi lumini mărunte şi 636
puţine.
M-am hotărât să dorm la margine şi să intru în Bucureşti odată cu triumful luminos al răsăritului de soare. Zis şi făcut. Am tras la o casă de om şi am cerut găzduire.
— Dincotro vii?
— Dinspre Giurgiu.
Bătrânul m-a cântărit în poartă din ochi, să vadă dacă
nu sunt cumva vreo haimana înrăită, colcăind de gânduri necurate. După câteva clipe, m-a poftit înăuntru.
— Intră.
— Mulţumesc.
— Vii de departe?
— Din sudul Dunării.
— Oi fi ostenit, taică?
— Niţeluş.
— Apăi ţi-o pregăti baba mea aşternut pe prispă.
— Aş putea să vă plătesc pentru găzduire.
— Bani nu luăm, că nu ţinem han. Dar, dacă ai asupra ta ceva bani, păstrează-i, taică. Ţi-or fi de trebuinţă
începând de mâine.
Bucăţica de pâine pe care am mâncat-o, neagră şi tare ca piatra, amestecată din belşug cu tărâţe şi cu fire de paie tocate, mi s-a părut mai dulce decât dulcea miere.
— Aşa e, taică, pâinea pe care o mâncăm acum, când o putem căpăta şi pe-asta. Războiul…
— E bună pâinea.
— Bună! Să fie la duşman asemenea bunătate! Trebuie să fii tare flămând ca să ţi se pară bună.
— Asta e adevărat! Eram rupt de foame…
— Mai ia o felie…
Am mai luat o felie. O mâncam, mestecând-o, încet, să-i simt toată dulceaţa şi toată amăreala. Pâine de război…
Pe şosea treceau umbre fumurii în pas cadenţat.
637
— Patrule nemţeşti.
— Trec des?
— Trec zi şi noapte, taică. Norodul stă liniştit. Dar ei se tem. Pe la centru mai e din când în când câte-o încăierare, câte-o zurbă. Pe-aici, pe la noi, pe la margine, e linişte. Ce să
zic? Dar nemţii se tem. Într-o zi tot au să plece…
— Când?
— Când vor pierde războiul. Nu se poate să nu piardă
nemţii războiul. N-ar fi drept.
— Războaiele le câştigă cei tari.
— Nemţii au fost tari la început. Acum nu mai sunt.Mor pe fronturi. Au atâtea fronturi… Mor. Şi slăbesc, taică…
Citisem, cu mult înainte de a mă duce să mă angajez argat la armanul de pe deal al boierului Arizan, cel cu un ochi de sticlă, câteva cărţi despre Bucureşti, în care se vorbea de viaţa şi de oamenii acestui oraş. Dacă ar fi fost să mă iau după câte îmi spuseseră ele, ar fi trebuit să mă las de mult păgubaş. Pentru că toate aceste cărţi îmi spuseseră una şi aceeaşi poveste: oraşul ucide repede pe omul venit de la ţară
cu gândul să vieţuiască în cuprinsul lui. Oraşul mare e ca un balaur uriaş care, odată ce te-a prins între fălcile lui, te sfârtecă… Dacă te-ai născut la ţară, acolo să îţi duci zilele: oraşul trebuie să rămână al orăşenilor. Tu, om născut la ţară, dacă îţi vei căuta rosturi la oraş, vei pieri, neputându-te adapta, ori, în cazul cel mai bun, îţi vei afla nişte rosturi mărunte şi vei târî după tine, toată viaţa, nefericirea.
Şi apoi, cum să părăseşti iarba verde a câmpurilor?Cum să
