Abia atunci femeia ne-a cinstit cu o aruncătură de ochi.
— Da?
— Da. Popa Gheorghe e feciorul meu…
652
— O fi… De unde vrei să ştiu eu?
S-a aplecat iarăşi pe albia ei şi-a început să frece, cu şi mai multă ciudă, peticele, cu o coajă verzuie de săpun.
— Şi-ai venit cumva să-i ceri parale?
— Am venit să-l văd…
— O să-l vezi. Poftim dumneata în casă la preoteasă…
Am deschis uşa şi am intrat în odaie. O femeie blondă, cu părul lung şi galben ca grâul şi cu faţa albă ca hârtia, stătea întinsă pe un pat de fier acoperit cu o pătură, şi ţinea lângă ea, la sân, un copil care părea adormit. Într-un colţ al odăii, culcat într-o albioară, dormea alt copil mai mare.
— Bună ziua, Marioară…
— Bună ziua…
Tata îşi luase căciula din cap şi o frământa în mâini, neştiind parcă ce să spună.
— Am venit să-l vedem pe Gheorghe. Am venit să te vedem şi pe dumneata.
Abia atunci femeia s-a uitat cu interes la obrazul tatei.
— Dumneata eşti tata-socru?
— Da.
— Şi ăsta e Darie?
— Da! am răspuns eu, bucuros că nevasta frumoasă a lui frate-meu ştia de existenţa mea pe lumea asta.
— Luaţi loc. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine. O să vie şi Gheorghe acum. A născut o femeie la marginea cealaltă a satului şi, cum sunt semne că nu-i va trăi copilul până
mâine, l-a chemat moaşa la biserică, să-l boteze.
— Da ce, dumneata ai născut iar?
Primisem cu un an înainte o scrisoare în care frate-meu ne spusese că a câştigat un copil.
— Da, am născut alaltăieri o fetiţă.
Cum noi căutam un loc să ne aşezăm, ea şi-a strâns picioarele şi ne-a făcut loc pe pat. M-am aşezat eu. Tata a 653
rămas în picioare.
— Scoateţi-vă paltoanele.
Eu mi-am scos paltonaşul. Am rămas într-o flanelă, veche, ruptă în coate. Tata a rămas îmbrăcat cu zăbunul lui. Nu mai avea pe dedesubt decât o cămaşă de zile mari.
Odaia era lipită cu pământ galben pe jos. Într-un colţ, o sobă oarbă, caldă. Geamul era aburit şi, când m-am uitat, n-am văzut nimic prin el. În tindă auzeam clipocitul apei din albie şi pe femeia îndoită de mijloc, murmurând parcă un blestem printre dinţi. Poate mi se părea mie.Femeile mormăie uneori fără niciun motiv, ca ursul..
— A venit mama la mine de câteva zile. Mă mai ajută.Cu doi copii şi acum, după naştere, e greu.
— Şi când o să te duci la şcoală, cu cine o să laşi copiii acasă?
— Am avut până acum câteva zile o fată în casă. Au venit părinţii şi au luat-o s-o ducă la Ploieşti, la un stăpân mai înstărit. Acum sunt şi eu în concediu trei-patru săptămâni, până mai creşte niţel copilul.
Îi râdeau ochii în cap şi obrazul ei frumos era tot numai lumină albă. Era aşa de tânără! Şi avea doi copii… Pentru început nu erau mulţi…
Când am auzit pe cineva scuturându-se de noroi în faţa casei, înainte de a intra, am ştiut că e frate-meu.
Ultima dată, când îl văzusem, avea douăzeci de ani şi era atât de frumos! Trecuse mult de atunci, dar eu nu-i uitasem chipul.
A intrat şi s-a repezit la noi să ne îmbrăţişeze şi să ne sărute pe obraz. Era înalt, îmbrăcat cu un antereu lung, ponosit. Şi acest bărbat tânăr avea o barbă lungă, în care răsăriseră de timpuriu fire albe. Obrazul lui nu era senin, ci palid, aproape galben. Şi-a luat căciula din cap şi atunci am băgat de seamă că şi părul îi albise pe alocuri. Am ştiut numaidecât că frate-meu, cu popia lui, nu numai că nu 654
adunase avere, dar poate că abia avea cu ce să-şi ducă
viaţa de la o zi la alta – dacă avea.
— Aş vrea să-ţi spun ceva, Gheorghiţă…
L-a tras afară tata. Frate-meu a intrat apoi în casă, a şoptit ceva nevesti-si. La răspunsul ei, dat din cap, frate-meu s-a dus şi a vorbit cu birjarul care aştepta lângă cai:
