Dar tunurile băteau tare departe şi glasurile lor nu se auzeau până la noi.
Şi nădăjduiam că tunurile vor continua să bată departe, şi pe urmă vor tăcea, şi se va întinde iarăşi peste întregul pământ liniştea păcii.
Mă aflam în clasa a patra primară. Îmi pierdeam mai mult de jumătate de zi cu băiatul cel mare al cârciumarului Bucur, de lângă gară. Îi eram, ca să zic aşa, un fel de meditator, deşi pramatia era de aceeaşi vârstă cu mine. Îi spuneam pe dinafară de zeci de ori lecţia de istorie, ori lecţia de ştiinţe naturale, ori lecţia de religie, îi scriam pe caiet şi apoi îi explicam, până începea să mă doară gura, socotelile la aritmetică, încercam să-l învăţ să cânte,
— Un’te duci tu, mielule?
— La păşune, domnule.
— Cin’te taie, mielule?
— Măcelarul, domnule.
— Cin’te mâncă, mielule?
— Dumneavoastră, domnule…
şi afurisitul, fie că-şi bătea joc de mine, fie că într-adevăr nu se prindea nimic de capul lui, cum nu se prinde nuca de perete, a doua zi rămânea mut la orice întrebare i-ar fi pus învăţătorul.
Dar părinţii lui, domnul Bucur Bucurescu, cel cu mustaţa groasă pe buză şi cu obrajii mari, bucălaţi şi roşii, şi cucoana 646
Saulina, cea oacheşă şi voinică, băgau de seamă că-mi dau toată osteneala şi că nu sunt cu nimic vinovat de lipsa de râvnă la învăţătură a odraslei lor şi mă miluiau din când în când cu o băncuţă, ori chiar cu un leu-doi, ceea ce era pentru mine şi pentru ai mei o adevărată avere, sau îmi aruncau un covrig ori o punguliţă cu roşcove. Covrigul şi roşcovele le ronţăiam îndată, dar banii îi adunam cu grijă.
Aşa se făcuse că în iarna aceea strânsesem douăzeci şi ceva de lei, o sumă grozav de mare, pe care nu ştiu dacă, în afară de bogătani, de popă, de învăţător şi de notar, o mai avea careva în casă în tot satul, îi arătasem comoara tatei.
— Dar tu eşti bogat, Darie. Cu banii ăştia am putea să
ne cumpărăm bilete de tren şi să mergem dincolo dePloieşti, la Muru să-l vedem pe frate-tău Gheorghe. De câţiva ani e popă. Nu ne mai scrie. Poate că i-o fi pusDumnezeu mâna în cap şi-o fi adunat ceva avere. Să ne ducem să-l vedem, Darie. Poate l-o lăsa inima să ne ajute şi pe noi cu ceva din ce-a strâns, că nu mai putem să
îndurăm lipsurile.
— Să mergem, tată.
Mă încânta peste măsură călătoria care mi se părea grozav de lungă, pe care o bănuiam plină de întâmplări neprevăzute şi la care nu mă gândisem nici măcar în vis.
Tata s-a dus la gară şi a întrebat de costul biletului.
— Opt lei până la Ploieşti…
Când s-a întors, tata mi-a spus:
— Putem să plecăm. Ţie îţi cumpăr jumătate de bilet.Drumul până la frate-tău ne costă doisprezece lei, Darie.
Dar prea eşti zdrenţuit. Să-ţi cumpăr cel puţin un paltonaş
din banii ăştia ai tăi.
Ne-am dus împreună, dincolo de apă, la văru-meuNeagu Nasta, care ţinea deschisă în Viorica prăvălie de haine de-a 647
gata.
— Să-mi dai, nepoate Neagule, un paltonaş pentru băiat.
Au încercat pe mine câteva. Până la urmă mi s-a potrivit unul.
— Câte parale, Neagule?
— Un pol, nene Tudore.
— Ceva mai ieftior n-ai? Că sunt cam şubred la pungă.
— Ba am, nene Tudore.
— Ceva ieftin de tot.
A trecut văru-meu Neagu Nasta în fundul prăvăliei, a căutat prin rafturi şi a venit cu un paltonaş cenuşiu-închis.
— Uite, ăsta cred că i se potriveşte.
L-am îmbrăcat, nu prea mi se potrivea. Avea mânecile lungi şi cădea pe mine larg ca un sac. În afară de asta, pe spinare, purta vreo trei petice, într-adevăr micuţe, prinse cu maşina, abia se vedeau.
— Dar ăsta e un palton vechi.
— Nu, nene Tudore. Nu e vechi. E nou. L-au mâncat însă
moliile în câteva locuri. Şi l-am peticit. Aproape că nu se cunoaşte. Ţi-l las la zece lei.
— E adevărat. Nu prea se cunoaşte.
