— Eşti tatăl popii?
— Da.
Simţeam cum tata se umflă-n pene.
Omul s-a uitat la straiele noastre puţin arătoase şi a dat din cap.
— Se poate.
— Ştii unde stă popa Gheorghe?
650
— Păi dacă sunt din Muru!… Chiar peste drum de mine stă. O să aveţi bucurie mare…
Nici noi nu l-am întrebat, nici el nu s-a grăbit să ne spună cam ce anume bucurie avea să ne aştepte în casa lui frate-meu.
Satul în care am ajuns cam pe la amiază era un sat de câmp, asemănător satelor de prin părţile noastre. Aceleaşi uliţe strâmbe şi murdare, aceleaşi garduri putrede, aproape căzute, acelaşi fel de case – mai curând cocioabe –
înconjurate de salcâmi înalţi ca şi pe la noi. Sat sărac de câmp. Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate şi, pe coastele acestor dealuri, sondele.
— Acolo, unde sunt sondele acelea, se scoate din pântecul pământului petrol, Darie.
M-am mirat că oamenii din apropierea petrolului erau atât de săraci, cum se vedea şi din locuinţele lor şi din înfăţişarea celor câţiva pe care-i întâlnisem de-a lungul şoselei. Mirării mele i-a răspuns moşneagul:
— De multe o să te miri prin părţile astea, băiatule, dacă
o să stai mai mult timp la popa al nostru. Dar uite, am ajuns. Aici stă popa Gheorghe.
Ne-am oprit la poartă – vorba vine, poartă – o biată uşă
dată în lături. În fundul ariei se ridica o casă cu prispă
lungă, cu patru stâlpi de lemn, măruntă, acoperită cu tablă ruginită. De-a dreapta şi de-a stânga uşii, două
ferestre. Curtea goală, pustie. Ne-am dat jos. Tata şi-a căutat punga şi a scurmat în fundul ei, după leul rotund de argint.
— Poftim leul. Şi-ţi mulţumesc.
Omul a luat banul, l-a apropiat de ochi, l-a întors pe o parte şi pe alta şi a tresărit.
— Stai, omule, mi-ai dat un ban bulgăresc.
— Cum bulgăresc?
— Uită-te şi dumneata la el. Nu e leu de-ai noştri. Nu mi-651
l primeşte nimeni.
— Cum nu e leu de-ai noştri?
— Nu. E bulgăresc. Uită-te la rege. Are nasul lung. Al nostru are nasul mai scurt şi poartă barbă. Ăsta, năsosul,e regele bulgarilor. E adevărat că e tot neamţ ca şi regele nostru, dar nu e regele nostru… Şi banul năsosului nu umblă la noi. Ce să fac cu el, cu un leu bulgăresc? A?Te-a păcălit ăl care te-a pricopsit cu el. Dă-mi altul.
— Aşteaptă puţin.
Tatei i s-a întunecat obrazul. Era destul de neplăcut pentru el, ca şi pentru mine de altfel, să venim la frate-meu, pe care nu-l văzusem de atâţia ani, şi să-i spunem:Părinte, dă-ne un franc să plătim căruţa care ne-a adus de la gară
până aici, pentru că singurul nostru leu nu e bun.
Bătrânul a coborât de pe capră. Pesemne ştia el ce ştia. A luat o bucată ruptă de sac şi a început să-şi frece mârţoagele din care ieşeau aburi. Am intrat în casă la frate-meu. Uşa era dată de perete. În tindă se afla, aşezată pe nişte crăcane, o albie peste care o femeie aplecată spăla nişte cârpe.
— Aici stă popa Gheorghe?
Femeia ne-a răspuns înţepată, fără să-şi ridice ochii de la lucrul ei.
— Aici…
— E acasă?
— Nu e acasă. E la biserică. Are un botez.
— Da coana preoteasă e acasă?
— Este. Da ce aveţi dumneavoastră cu ea?
În faţa femeii, care încă nu binevoise să-şi ridice privirile spre noi şi al cărei glas era rece şi arţăgos, tata şi-a pierdut o clipă firea.
— Păi… popa Gheorghe e feciorul meu.
