îţi vine să te întinzi
şi să-ţi dai duhul,
643
când simţi cum viaţa ţi se scurge din tine cu fiecare picătură de năduşeală,
şi tot trupul tău e numai apă,
apă sărată izvorâtă din tine,
şi gura îţi arde,
şi buzele îţi plesnesc,
şi sângele,
cât îl mai ai,
îţi năvăleşte în ochi,
şi soarele te arde, de parcă te-ai afla într-un cazan de smoală fierbinte,
şi te ustură,
şi-ţi simţi palmele cum s-au aprins, şi limba cum ţi se umflă,
şi cerul gurii cum îţi crapă în mii şi mii de bucăţi, şi fiecare crăpătură te ustură şi te doare de-ţi vine să urli…
Şi când totuşi nu te poţi odihni o clipă, şi mereu-mereu trebuie să te târăşti cu picioarele însângerate,
cu pielea plesnită,
cu gura umflată,
cu inima bătând să-ţi spargă pieptul, ca să duci până la capăt postaţa începută, şi pe urmă să începi alta şi alta,
până târziu,
când soarele se îndură să se mai domolească, şi să se ducă dracului,
dincolo de marginea pământului…
Spuneţi-mi, voi care aţi cântat lumina şi frumuseţea soarelui,
când trăieşti astfel,
când munceşti astfel,
cum să mai poţi gusta această frumuseţe?
Şi cum să te mai încânte această lumină?
644
Dacă mi-ar fi dormit capul, aşa cum poate doarme capul iedului ori al măgarului care se apără cu urechile de muşte, ori al rimei pe care, când dai cu sapa în pământul uscat, o tai în două fără să o omori, hei! atunci toate cărţile acelea care vorbeau de frumuseţea vieţii la ţară, de urâciunea oraşului care te prinde în plasa lui cum păianjenul prinde musca, şi te ucide, poate m-ar fi legat de pământul Omidei şi ar fi stins în mine dorul înalt care mă
mână spre alte locuri şi spre alţi oameni şi mai alescătre oraşul acesta mare, la marginea căruia, pe o prispă ca de casă de ţară, aştept noile zori!
Dar capul meu nu doarme. Se aprinsese mai demult în mine o lumină a cărei flacără creştea, se înălţa şi mă
ardea… Şi am plecat. Am plecat să mă iau la trântă cu oraşul-balaur. Poate încalec pe spatele lui şi izbutesc să-i pun frâu. Poate, aflându-mă în gura lui, izbutesc, cu cechia mea ieftină, de cinci parale, să-i tai limba. Poate izbutesc să-i vâr o ţăpuşă de lemn ascuţit în cerul gurii.
Poate izbutesc să-l domolesc. În orice caz, hotărât sunt să
mă iau la trântă cu oraşul-balaur. Hotărât sunt…
Mă hotărâsem aproape din chiar ceasul plecării să nu mă măi întorc la armanul de pe dealul Dunării, la boierul cu ochiul de sticlă. Aveam să-i duc scrisoarea la adresă, ca să nu se cheme că l-am tras pe sfoară luându-i cei cinci lei, bani de cheltuială pe drum, şi folosindu-mă de luntrea lui nenea Laioş Oprişor trei zile pline. Pe urmă aveam să
văd cum mă voi descurca.
Nu era întâia oară că mă aflam lângă Bucureşti.
Cu trei ani înainte atinsesem în treacăt o altă margine a oraşului şi anume pe aceea din preajma Gării de Nord.
Era pe la sfârşitul lui ianuarie al anului 1914. Spre răsărit şi spre apus popoarele se încleştaseră între ele şi, din gură în gură, veştile veneau, şi dintr-o parte a lumii şi 645
din cealaltă, şi ştiam şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi mici, că milioane de soldaţi îmbrăcaţi în felurite uniforme vieţuiesc în tranşee din care se împuşcă unii pe alţii. Ştiam şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi mici, că aşa cum pământul suge ploaia care cade asupra lui, suge şi sângele celor căzuţi, prinde trupurile morţilor, le topeşte în ţărână, şi le acoperă cu iarbă grasă, verde.
