După o tocmeală aprigă de vreo două ceasuri, l-am cumpărat cu şase lei.
— Eh, stăm bine. Ţi-am cumpărat palton. Cumpărăm bilete, şi mai avem doi lei. Unu o să-l lăsăm acasă, maică-ti, pentru gaz, pentru chibrituri, pentru sare de lămâie. Unu o să-l luăm cu noi, aşa, pentru orice-ntâmplare. E bine să ai un ban la tine, când pleci la drum lung.
— Când plecăm, tată?
— Eu zic să plecăm mâine seară…
Până în seara plecării n-am dormit. Era o iarnă mai mult dulceagă, cu ceţuri dese şi cu soare mic şi galben, care abia se vedea, zgribulit şi parcă îngheţat şi el acolo în naltul cerului. Seara am luat trenul din gară de la noi din Omida şi 648
în zorii zilei ne-am dat jos la Chitila. Tata m-a lămurit:
— La zece kilometri de aici se află Bucureştii. O să-l vedem la întoarcere. Cu biletul ăsta nu putem merge.Trebuie să aşteptăm aici trenul care o să ne ducă
sprePloieşti şi mai departe.
Am aşteptat trenul. Nu dormisem toată noaptea. Mă
uitasem la călători, le ascultasem povestirile, înghiţisem fumul gros şi greu al tutunului. Tata mai aţipise niţel. Mă
uitam pe geam şi nu vedeam decât lespezi mari de întuneric şi numai ici, colo într-o gară singuratică, luminile puţine ale felinarelor cu gaz. Mai vedeam prin gări umbre de oameni cărora nu izbutisem să le desluşesc obrazul.
Dacă nu vezi obrazul cuiva, e ca şi cum nu l-ai vedea.
Când se apropiaseră însă zorile, privisem câmpurile acoperite de zăpadă măruntă şi mă bucurasem zărind, prin ceaţa subţire, satele risipite în depărtări. Ştiam că lumea era mare, acum însă mi se părea că ea e mai mare, mai largă decât în închipuirea mea.
După un ceas şi ceva de aşteptare pe peronul deschis tuturor vânturilor, printre călătorii zgribuliţi ca şi noi de frig şi printre soldaţii care stăteau pe lădiţele lor ca pe nişte scăunaşe, răbdători, trişti şi tăcuţi, ne-am urcat într-un alt tren care a intrat şi s-a oprit în gară supraîncărcat de oameni. Cu greutate ne-am găsit loc. Ar fi fost şi mai greu dacă am fi avut, cum aveau alţii, bagaje.Plecasem uşori-uşurei, cu mâinile goale.
La Ploieşti, grozav am râvnit să pot cumpăra o gogoaşă.Striga un băiat cam de vârsta mea, cu o tavă
mare, legată de gât:
— Gogoşi calde, gogoşi. Gogoşile! Caldele! Frig şi ard…
Gogoşile… Caldele…
Tata mi-a mirosit gândul.
— N-aş vrea să schimbăm francul. Poate că satul în care locuieşte frate-tău nu e tocmai lângă gară şi o să avem 649
nevoie de o căruţă ori de vreo sanie, ca să nu fim nevoiţi să
facem drumul pe jos.
— Păstrează leul, tată, nu-mi plac gogoşile.
Tata a păstrat leul în pungă.
Dincolo de Ploieşti, după două-trei staţii, am coborât într-o gară mică, pe un peron pustiu, bătut de toate vânturile iernii, care aci, lângă marile dealuri ale Prahovei, era mai aspră.
— S-a schimbat vremea, Darie. Ţi-e frig?
— Nu, tată.
— E bun paltonul de la văru-tău Neagu.
— Îmi ţine cald.
În dosul gării aştepta o birjă, o căruţă veche la care erau înhămate două mârţoage costelive lângă care, mărunt şi îndesat, frecându-şi mâinile goale, tremura un moşneag.
— Ai putea dumneata să ne duci până la Muru?
— Aş putea. Că d-aia stau aici. Aştept clienţi.
— Şi câte parale o să ne ceri?
— Un leu.
Ne-am urcat în căruţa hodorogită, pe capră, amândoi lângă
birjar.
Peste un câmp pustiu, îngropat sub zăpada vânătă, pe jumătate topită, căruţa ne-a purtat îndelung. Caii abia înaintau la pas.
— La cine mergeţi la Muru?
Tata i-a răspuns cu mândrie în glas.
— La fiu-meu, la popa Gheorghe.
